Noaptea în Anvers

Cred că era trecut de ora 22 când am ieșit din nou afară. Cum se lăsase un frig ceva mai pătrunzător, am decis să scurtez cât mai mult distanțele pe care aveam să le parcurg pe jos, în afara încăperilor. Era pentru prima dată de la sosire când simțeam un disconfort termic, într-un climat ce este totuși mai blând decât cel al României în sezonul rece, datorită apropierii față de ocean. Așa că am coborât în subteran, la cea mai apropiată stație de metrou. Impropriu numit așa, deoarece nu este decât un mic tramvai subteran care circulă vreo 7 stații dus-întors. Am ieșit la suprafață în dreptul catedralei, care era luminată superb, anunțând parcă una din acele nopți pe care nu le vei da uitării și de care îți vei aminti cu un soi de bucurie melancolică. Urcând pe scările rulante, vedeam cum se deslușește primul turn înalt, apoi toată clădirea în splendoarea sa. O fixasem în acel moment foarte atent cu privirea, pentru că știam că aparatul de fotografiat în zadar va încerca să redea nuanța pe care o percepeau ochii mei.

Am mers pe străduțele pe care mă plimbasem și în timpul zilei. Erau mult mai vii și mai colorate, cum era de așteptat pentru o seară de vineri. Am fost întâmpinat de un grup de tineri, care foarte probabil, și un pic impulsionați de anumite licori, cântau niște versuri în limba lor dificilă. Manifestarea lor nu avea nimic brutal sau care să te facă să te simți în primejdie, ci părea ceva din comportamentul unor oameni care știu să se bucure de viață. Simțeam că mă cuprinde o și mai mare veselie, văzându-i. M-am oprit în două localuri, ca să aflu atmosfera și pentru a încerca din specialitățile apreciate de bere belgiană. Ceea ce nu m-a dezamăgit deloc, primind recomandări să încerc mai multe sortimente când voi ajunge la Bruxelles. Am fost surprins să văd cum oameni de toate vârstele se aflau aici ca să se distreze și să socializeze. Tinerii păreau că și-au uitat telefoanele acasă, nu zăream aceeași manie pentru dispozitive ca la noi în țară. Am dorit apoi să mai ies la aer, unde aveam să descopăr o altă atracție locală. Mi-a ieșit în cale o stradă luminată în roșu, cu vitrine, în care nu erau însă expuse diamante, ca la gară, ci aici se puteau admira tipul acela de exponate care au făcut celebru orașul mai de la nord, Amsterdam. Plimbarea devenise destul de interesantă și parcă nici frigul de afară nu mai părea atât de pătrunzător ca înainte. Totul a fost completat de un comentariu savuros pe care îl auzisem în spatele meu în limba română, referitor la exponate, într-un limbaj care însă nu îmi permite să reproduc aici momentul. Am fost surprins să îmi aud limba pe această stradă, era pentru prima oară de când mă aflam în Belgia, cum probabil și acel om ar fi fost, știind că în raza sa de acțiune verbală se afla un conațional, altul în afară de prietenii lui. Mi-am continuat drumul.

Trecuseră poate mai bine de trei ore de când plecasem de la hotel, dar simțeam că noaptea este încă tânără și cum aveam încă destulă energie, am continuat să umblu. M-am deplasat tot cu acel pre-Metro, care încă circula. Coboram în mai multe stații, ieșeam la suprafață, mă plimbam, apoi îl luam din nou. Nici nu mai știu exact de câte ori. De asemenea, nu știam nici dacă acea cartelă de un euro și ceva îmi permitea să fac asta. Vedeam însă că oamenii nu și le validează și am renunțat la tentativa de a mă informa cu privire la regulile de călătorie. La un moment dat, urcaseră și doi tineri de culoare, care beau amândoi dintr-o sticlă ce părea a fi de rom jamaican. Dar la fel cum am mai spus, cei doi nu deranjau pe nimeni că fac asta, paznicii nu le cereau să se dea jos sau să înlăture sticla. Chiar aș putea spune că era ceva respectuos și discret în felul în care dădeau pe gât din sticlă, fără expresii de genul “unchiule!” sau „ia tată!”, cum puteam auzi, de exemplu, dinspre scaunele din spate ale autocarelor, în unele seri când făceam naveta între Constanța și Medgidia, în timpul liceului.

Pre-metro Anvers

M-am oprit la stația Diamant, care face legătura cu gara. Am stat aici preț de vreo zece minute. În cel de-al treilea ceas de după miezul nopții, era aproape pustie. Ici, colo, mai apăreau oameni, mulți probabil care se aflau ca și mine aici, în scopuri contemplative. Toți aveau acea caracteristică, de a fi zâmbitori și bine dispuși. Am zărit apoi de la spate omul responsabil de curățenia din gară, care conducea acea mașinuță ce acolo ține locul măturii noastre. În timp ce îl așteptam să se întoarcă cu fața spre mine, mă gândeam că figura lui ar trebui să arate o grimasă, nu din cauza meseriei sale, ci măcar pentru faptul că a fost nevoit să se trezească atât de timpuriu în noapte și să meargă să muncească. Nicidecum, omul acela a afișat un zâmbet și mai cald și natural ca celelalte și îmi amintesc că m-a și salutat într-un mod inedit, ridicând ușor mâna dreaptă spre cap. Părea fericit de condiția sa și probabil sentimentele sale pentru fascinanta gară erau și mai puternice. M-am gândit apoi că munca, sub orice formă cinstită a sa, nu ar trebui să reprezinte niciodată o rușine. În scurt timp, am părăsit gara și am ajuns la hotel, mulțumit pe deplin de tot ceea ce a însemnat această ultimă seară petrecută în Anvers.