Mănăstirea din Parma - o iubire ce ar părea imposibilă

Am apreciat întotdeauna abordarea scriitorului francez Stendhal (1783-1842), ce are darul de a captiva cititorul pe tot parcursul narațiunii. Sunt mai degrabă un adept al relatării la persoana I, însă mărturisesc că una dintre primele mele pasiuni în materie de literatură a venit din partea lui Stendhal, în timp ce lecturam romanul “Roșu și negru” cu câțiva ani în urmă. Stilul autorului este direct, preferă să nu se aventureze în detalii de prisos, se întâmplă deseori să treacă ani de zile în câteva pagini, iar unele personaje își fac brusc apariția. Ceea ce surprinde la Stendhal este maniera în care expune trăirile personajelor, capabile de o introspecție amănunțită, în ciuda faptului că discutăm de vremuri timpurii, de la începutul secolului al XIX-lea. În acest sens, îl consider un revoluționar al genului, care a depășit condiția mijloacelor de care dispunea. Fără îndoială, Julien Sorel, protagonistul romanului menționat, introdus în motivul drumului inițiatic, trezește interes și în rândul tinerilor din zilele noastre. Despre Roșu și Negru probabil că voi discuta cu altă ocazie, pentru că astăzi am decis să analizez celălalt roman celebru al său, Mănăstirea din Parma, pe care îl văd de o complexitate mai mare, l-am citit mai recent și cuprinde un amănunt ce a reușit să mă pună mult pe gânduri.

Romanul este structurat în două volume și acțiunea este concentrată în jurul personajului Fabrizio del Dongo, un tânăr de origine nobilă, care trăiește în Italia. Voi trece rapid peste evenimente, așa cum obișnuiește și Stendhal, de la primii ani din viață ai lui Fabrizio, în castelul tatălui său de pe malul lacului Como și până la decizia de a merge să lupte pentru Napoleon la Waterloo, unde parcurge un drum inițiatic, trăiește momente neplăcute și se va întreba mereu dacă el chiar a luptat într-o bătălie adevărată. Întors în Italia, este luat sub aripa protectoare a mătușii sale, ducesa de Sanseverina, care îl va trimite apoi să studieze timp de trei ani teologia, la Napoli. Revine după această perioadă la Parma, de aici începând cea mai interesantă parte din acțiune, care de altfel a fost inclusă în ecranizarea din 1948 a romanului. Fire nestatornică, va avea mult de suferit din pricina ușurinței cu care se implică în aventuri amoroase, fiind provocat de către un actor gelos, pe care Fabrizio îl ucide. În urma acestei crime, cât și a împrejurărilor politice nefavorabile, tânărul va fi condamnat la 12 ani de închisoare. 

De aici ia naștere un episod inedit, unic probabil în istoria literaturii. Închisoarea, marea temere a lui Fabrizio, care îi dăduse fiori după ce a fost închis în Franța și convins că destinul îl va readuce într-o zi în această situație , nu i se înfățișează în acest fel, despre care și el exclamă: “Cum, asta să fie închisoarea? Așa să arate locul de care m-am temut atâta?” Toată această impresie se datora fiicei directorului închisorii, Clelia Conti, de care el se va îndrăgosti. 

Ajuns în turnul Farnese al închisorii, Fabrizio urma să stea într-o cameră ce avea vedere spre locul în care fata inocentă și singuratică obișnuia să își petreacă timpul, alături de păsările sale. Încep să îl încerce noi sentimente, pe care nu le mai trăise până atunci, în prezența altor femei. Să fii fost oare din pricina libertății de care era privat? În multe cazuri, influențați de ideea că am putea pierde ceea ce am avut, noi oamenii ajungem să apreciem unele lucruri tocmai în ceasul în care acestea devin amenințate cu dispariția. Pe eroul nostru îl așteptau mulți ani în temniță, ea fiind singura prezență feminină din viața sa, care îl face să privească cu speranță lunga perioadă de detenție. Un prim necaz de care se lovește vine în momentul în care află că fereastra sa cu zăbrele va fi acoperită de niște scânduri de lemn, încât deținuții să aibă priveliște doar asupra cerului. Pentru el, nu contează decât să privească acea ființă care îl încântă și va reuși să își concentreze toată atenția și să folosească tot ce are la dispoziție în acest scop. Astfel, folosește un obiect ascuțit improvizat, mai precis o cruce metalică, pentru a ciopli în lemn, până când găsește un spațiu din care să o privească pe Clelia și să îi transmită semnale. Ulterior, va izbuti să scoată una din scânduri, pe care o putea pune la loc în cazul în care ar fi fost observat de cineva.

Sentimentele fetei sunt reciproce, îndrăgostindu-se la rândul ei de tânăr. Comunicarea lor întâmpină numeroase restricții și limitări. La început, se ajută de limbajul semnelor sau comunică prin intermediul unui alfabet primitiv, unde mai punem la socoteală și faptul că Fabrizio scria cu ceea ce apuca, utilizând des un cărbune cu care își trecea fiecare literă în palmă. Fabrizio se împrietenește cu temnicerul, Grillo, care îl ajută în numeroase rânduri, iar Clelia izbutește chiar și să îi trimită scrisori, cu îngăduința acestuia. Ei reușesc după câteva luni să se întâlnească față în față, în secret, în biserică, fiind o scenă deosebită din roman.

Scena întâlnirii dintre Fabrizio și Clelia

Fata se va afla în plin proces de maturizare în timpul acestei legături cu Fabrizio, fiind cea care îi salvează viața (în acea închisoare se obișnuia să se otrăvească mâncarea deținuților, iar ea îl avertizează în scrisori, iar la un moment dat sosește în celula sa chiar înainte ca Fabrizio să guste din cina fatală) și pune la cale evadarea acestuia, în complicitate cu ducesa de Sanseverina, îngăduind chiar să i se administreze tatălui o doză de laudanum, otravă ce era la un pas să îi aducă moartea, pentru a-l scăpa pe Fabrizio de temniță. Simțindu-se vinovată de ce a făcut, că și-a trădat tatăl, Clelia ia o hotărâre în biserică, în fața Sfiintei Fecioare, spunând că dacă persoana iubită, Fabrizio, va rămâne în viață după tentativa de evadare, care era foarte periculoasă, prin escaladarea unui turn înalt de zeci de metri, ea jura că nu îl va mai vedea niciodată.

Fabrizio va reuși să evadeze, însă se va alege cu multe răni, care necesitau refacere. Își va petrece următoarele săptămâni la Grianta, pe malul lacului Como, alături de mătușa sa. În tot acest cadru idilic, care îi trezea bucurie în suflet cândva, el simte un regret și duce dorul zilelor în care se afla în turnul închisorii, lângă fereastra de unde își putea privi iubita. Vestea tristă de care știa cu câteva zile înainte de evadare, era aceea că fata urma să se mărite cu marchizul Crescenzi, după voia tatălui său, care o amenințase că o trimite la mănăstire dacă refuză căsătoria. Fabrizio o va găsi la întoarcerea sa la Parma pe Clelia drept doamna Crescenzi.

Tânărul nu o poate da uitării, ea la rândul ei îi spune într-o scrisoare că încă îl iubește, dar îi explică și despre jurământul care nu mai făcea posibilă iubirea lor. Aflat într-o stare de tristețe, Fabrizio se hotărăște să ia calea preoției, devenind arhiepiscop la Parma, doar cu gândul că ar putea să primească într-o zi vizita Cleliei. El are parte de un mare succes, impresionându-și enoriașii până la lacrimi în timpul predicilor. După multe încercări, după mai bine de paisprezece luni, dorința sa se împlinește, iar Clelia apare într-o seară la slujbă, ascultându-l. Fata îi va ceda, găsind o modalitate de a înșela jurământul pe care și-l luase, primindu-l pe Fabrizio doar noaptea, când nu era lumină în cameră: “Am jurat Sfintei Fecioare, așa cum știi, să nu te mai văd niciodată; de aceea te primesc în bezna asta. Țin să știi că, dacă vreodată mă vei sili să te privesc în lumină, totul ar fi sfârșit între noi”.

Fără îndoială, încălcarea promisiunii se va număra printre motivele care au determinat cursul întâmplărilor ce au urmat. Finalul este abrupt, tragic, specific curentului realist adoptat de Stendhal, care se opune romantismului. Cum în „Roșu și Negru”, acțiunea se sfârșește dureros, cu Julien condamnat la ghilotină și cu scena din sfârșit, când Mathilde îi va purta capul, la fel și aici autorul nu se va arăta indulgent în deciderea destinelor personajelor sale. În ultimele patru pagini, se petrec trei ani și se pierd două vieți, urmând și a treia. Fabrizio, după ce a trăit trei ani de fericire deplină alături de Clelia, care au dus și la nașterea unui copil, întreținut de către marchizul Crescenzi, se arată nefericit și cu sufletul chinuit din pricina jurământului acesteia, cât și din cauză că fiul său, Sandrino, nu îl va cunoaște vreodată ca pe adevăratul lui tată. El nu își mai poate ține în frâu firea capricioasă, în timp ce iubita lui crede că o schimbare ar putea avea consecințe nefaste, pentru că fiul lor era un rod al nelegiuirii. El pune la cale un plan prin care să însceneze moartea copilului, cu scopul de a-l răpi. Numai că necazul face ca fiul lor să se îmbolnăvească de-a binelea și să se stingă din viață în câteva zile după înfăptuirea acestui plan diabolic. Mama sa, care l-a privit de multe ori pe Fabrizio la lumina lumânării când se aflau noaptea la căpătâiul pruncului bolnav, moare și ea peste două luni, în brațele iubitului său. Știind că are foarte multe de răscumpărat pentru tot ceea ce a făcut în toți acești ani din viață, nădăjduind să o reîntâlnească pe Clelia într-o lume mai bună, Fabrizio ia calea Mănăstirii din Parma, unde va mai trăi doar un singur an de zile.

Cartea, pe lângă această poveste fascinantă de iubire pe care o oferă, cuprinde și alte aspecte de mare interes. Este și un roman social, istoric și politic, ce surprinde Italia fărâmițată de la început de secol XIX. Mărturisesc că citirea poate fi anevoioasă în momentele în care Fabrizio se află pe front, unde sunt descrise evenimente din timpul luptei, însă din clipa în care eroul se întoarce la Parma, cu greu te mai poți despărți de lectură. O recomand din toate punctele de vedere.