Albert Camus sau definiția nonconformismului în literatură

              După ce am început activitatea mea cu un articol despre societatea medievală, așa cum reiese din opera lui Umberto Eco, "Numele trandafirului", astăzi deschid un nou subiect, prezentând aspecte inedite din creația lui Albert Camus (1913-1960), scriitor și filosof francez ce s-a remarcat în secolul trecut, fiind laureat al premiului Nobel pentru literatură în anul 1957.

            Voi alege să discut pe baza primului său roman, "L'Étranger" (Străinul), apărut în anul 1942, declarat de către publicația Le Monde cea mai bună carte a secolului al XX-lea. Aceasta prezintă povestea unui cetățean franco-algerian, pe nume Meursault, care locuiește în Alger. 

              Acțiunea începe cu citirea unei telegrame, ce îi aduce la cunoștință moartea mamei sale. Imediat după aflarea veștii, pleacă spre azilul de bătrâni, din altă localitate, unde urmau să aibă loc funerariile și unde a sa mamă își petrecuse ultimii trei ani din viață. La înmormântare, cât și în evenimentele ce vor urma după acest moment, Meursault dă dovadă de insensibilitate. Refuză să vadă chipul mamei sale pentru ultima oară, nu ține minte nici măcar vârsta pe care o avea aceasta atunci când este întrebat și, deși gânditor dacă se pot cuveni asemenea gesturi de față cu ceilalți oameni prezenți, alege să bea o cafea și să își aprindă o țigară. Acest comportament al său, al unui om care este incapabil să simtă vreo emoție sau remușcare, este treptat judecat de către societate și se va dovedi, în final, fatal.

              Întors acasă, seria gesturilor neconvenționale continuă. El o reîntâlnește pe Marie Cardona, o fostă colegă de birou, care îi plăcuse în trecut și cu care merge să înoate, vizionează un film și în scurt timp, se implică într-o relație cu aceasta. De asemenea, acceptă invitația la un pahar de vin din partea unui vecin, Raymond. Acesta îi cere ajutorul într-o chestiune ce viza răzbunarea pe amanta sa, o tânără maură, rugându-l pe Meursault să scrie pentru el o scrisoare adresată acesteia. Scopul scrisorii urmărea ca femeia să se întoarcă la Raymond, pentru ca acesta să o umilească și să o părăsească definitiv. Ceea ce se și întâmplă, numai că situația degenerează, femeia îl atacă pe Raymond, iar acesta ripostează violent, lovind-o. Din nou, Meursault acceptă să facă sperjur, declarându-se ca martor pentru nevinovăția prietenului său. Meursault nu face toate aceste gesturi din răutate sau din anumite interese ce le urmărește, ci pur și simplu se află într-o stare de pasivitate totală față de ceea ce îl înconjoară, un fel de letargie, răspunzând adesea: "Fie, dacă tu vrei, mie îmi este totuna". În fond, nici măcar nu îl consideră pe Raymond un prieten, cum nici pentru Marie nu împărtășește sentimente reciproce de iubire. Partenera sa îl întreabă într-o zi dacă ar vrea să se căsătorească cu ea, iar el declară că îi este indiferent și că o pot face oricând dacă ea chiar își dorește acest lucru.

            Conflictul dintre Raymond și fosta sa amantă nu are să se încheie, întrucât în ajutorul femeii de origine arabă vor sări frații acesteia. Astfel, într-o dimineață în care Meursault, Marie și Raymond decid să meargă pe plajă, constată că sunt urmăriți în mai multe rânduri de către niște bărbați arabi, iar punctul culminant devine momentul din jurul orei prânzului, în care Meursault îl ucide pe unul dintre arabi, împușcându-l de cinci ori. Până nici această crimă nu va reuși să îl scoată din starea specifică de indiferență, motivându-și gestul printr-o explicație simplă, dar bizară, aceea că era deranjat de căldura înăbușitoare și de lumina de afară, care probabil l-au făcut să apese pe trăgaciul armei.

            Cea de-a doua parte a romanului îl surprinde pe Meursault aflat în închisoare, situație cu care se obișnuiește ușor. Îl plictisesc foarte mult întrebările procurorilor, strădaniile avocatului, alegând de fiecare dată sinceritatea și descriind cu nepăsare toate detaliile crimei și momentele premergătoare acesteia. Ei refuză să creadă că Meursault a acționat din inconștiență. Căutând să îl contrazică pe acesta, așa zișii anchetatori inventează o legătură între comportamentul său de după moartea mamei sale și uciderea arabului. Atenția va fi total abătută de la cazul principal, ei fiind mai degrabă revoltați de faptul că a dat dovadă de insensibilitate, că nu a plans, cum ar trebui să facă fiecare om, că nu a dorit să o mai vadă, neștiința în privința vârstei sale și, mai mult, pentru că s-a implicat într-o relație  a doua zi, că a fost să se amuze la cinematograf, pe plajă, baia cu o femeie, cât și de ajutorul pe care i l-a dat unui om de o "moralitate dubioasă", cum îl numea pe Raymond, pentru a o persecuta pe amanta acestuia. În urma acestei intervenții, sentința lui Meursault este pronunțată, el fiind declarat un monstru, care comite fapte condamnabile și pentru care nu simte niciun regret, iar prin  urmare, un asemenea om trebuie să fie eliminat din societate, la moarte prin decapitare. Acest lucru avea să se întâmple într-o piață publică din orașul Alger, în numele poporului francez. 

           Interesant în acest final al cărții este faptul că Meursault trăiește o revelație și prezintă unele semne de regret că va avea să moară. Îi apar în minte unele lucrări ce s-au scris despre evadări și pe care niciodată nu avusese curiozitatea de a le consulta. Începe să simtă, deși poate mai mult dintr-o nevoie fizică, și lipsa iubitei sale, Marie. Mai mult de atât, în timpul procesului, un simplu zgomot auzit din afara clădirii are puterea de a-l face să se gândească la cum arăta viața lui înainte de a fi privat de libertate, căreia reușește să îi atribuie prin descriere și anumite nuanțe pozitive. El va avea o primă și ultimă ieșire nervoasă în fața preotului care îl vizitează, declarându-și frustrarea pe care o simte față de lipsa de sens a existenței sale și absurditatea condiției umane.

             Prezentarea acestui rezumat mai extins, însoțită pe alocuri și de explicații, am văzut-o necesară pentru a contura cât mai bine personajul principal, Meursalt, care la prima vedere ar putea părea o prezență insipidă. Străinul poate fi o carte care atrage cu precădere oameni apropiați ca temperament cu protagonistul, în vreme ce unele suflete mai sensibile , ar putea să simtă repulsie și dezgust față de atitudinea lui Meursault. Consider că nu ar trebui să stabilim ca puncte de plecare aceste concepții, deoarece pasivitatea, plictiseala, detașarea și insensibilitatea lui Meursault reprezintă doar niște instrumente folosite de Camus, menite să ofere lumii un mesaj cât mai puternic și pătrunzător.

                Ideea de la care pornește romanul se justifică cel mai bine în explicația pe care a oferit-o însuși Camus cu privire la creația sa: "În societate, fiecare om ce nu plânge la înmormântarea mamei sale riscă să fie condamnat la moarte". Întruchipează în Mersault individul diferit, a cărui gândire nu este în concordanță cu regulile și principiile impuse de către societate. În roman, aflăm din partea protagonistului că își iubea mama, dar faptul că nu s-a arătat îndurerat în fața celorlalți nu ar fi trebuit să reprezinte nimic. Este un mod subtil și necruțător în același timp,  prin care se evidențiază repercursiunile pe care le poate avea nonconformismul personajului. În general, cum bine putem observa și în vremurile noastre, oamenii au tendința de a cataloga și de a judeca, pornind de la cele mai mărunte gesturi, atitudini și alegeri, considerate nepotrivite în anumite contexte. 

                 Cu atât mai bine ar trebui să fie înțeleasă opera lui Albert Camus de către noi, cei din societatea românească, unde obișnuința de "a arăta cu degetul" în diferite părți și de a fi constant interesați să aflăm cu ce se ocupă ceilalți oameni, sunt deprinderi care poate aici își fac simțită prezența mai mult decât în alte comunități cunoscute de către noi.