Numele trandafirului, capodopera scriitorului Umberto Eco

    

            Decizia de a scoate din raftul bibliotecii “Numele trandafirului” mi-a aparținut înainte ca marele maestru italian Umberto Eco să se stingă din viață. Pot spune astăzi că este una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit, de unde vine și dorința de a debuta în propria-mi inițiativă cu acest binecunoscut roman, la mai bine de o lună de când omenirea a mai pierdut o mare personalitate.

           Romanul, publicat în anul 1980, este unul deosebit de complex, ce abordează teme istorice, religioase, filosofice, fiind puternic influențat atât de motive biblice, cât și de elemente ce țin de domeniul științific. Recunoscut drept un semiotician, Eco se bazează foarte mult pe studiul semnelor. În această privință, Numele trandafirului poate fi considerat deopotrivă un roman istoric, politic, psihologic, dar și un roman de moravuri, ce redă obiceiurile unei societăți medievale. Nu l-aș putea numi un roman polițist, întrucât vorbim de vremuri mult prea timpurii în care se petrece acțiunea (secolul al XIV-lea), iar pe de altă parte, ideea de la care pornește romanul este mult mai cuprinzătoare și nu ține strict de rezolvarea unui caz.

             Este necesar să precizez elemente ce țin de desfășurarea acțiunii, deoarece printre cititorii mei, cărora mă adresez, se vor număra și cei care încă nu cunosc cartea. Nu voi insista prea mult în detalii din firul narațiunii, întrucât au fost făcute numeroase recenzii la acest roman, pe care le puteți consulta oricând, de altfel destul de bine realizate. Nu îmi doresc pe această cale să repet ceea ce am văzut, ci mai degrabă să reflectez asupra unor teme ale romanului, să îmi exprim impresiile și punctele de vedere, în încercarea de a vă îndemna, să începeți să citiți Numele trandafirului, cei care nu ați mai făcut-o până acum, iar ceilalți, poate să parcurgeți cu zâmbetul pe buze rândurile ce au să se desfășoare mai jos. Sau există și posibilitatea de a nu fi de acord cu ceea ce scriu, de ce nu. Cum spune și un citat din roman: „Pentru orice problemă complicată există o soluţie simplă - şi aceea greşită”.

            Acțiunea romanului se petrece în secolul al XIV-lea, în jurul anului 1327 (se observă un prim element de semiotică, suma cifrelor acestui an fiind 13, ceea ce prevestește evenimentele nefaste ce vor avea loc), într-o abație izolată din nordul Italiei, ce aparținea de ordinul benedictin. Un călugăr franciscan de origine britanică, Guglielmo (William din Baskerville), ce va deveni personaj principal, sosește în acest loc, alături de tânărul său ucenic, Adso din Melk, la chemarea abatelui, cu scopul de a elucida o posibilă crimă ce se petrecuse în interiorul mănăstirii cu o zi înainte. Procesul se va dovedi complicat, întrucât fiecare zi ce va urma va aduce moartea altor călugări, uciși în mod misterios. Mai mult decât atât, accesul în biblioteca abației, una dintre cele mai mari din Europa acelor vremuri, va fi restricționat, acolo având permisiunea doar abatele, bibliotecarul și ajutorul acestuia. Cu toate acestea, Guglielmo încalcă interdicția și ei vor intra în bibliotecă, pe care o vor descoperi ca fiind un labirint, prevăzut cu obstacole și mecanisme de apărare, cu camerele și volumele organizate după configurația hărții lumii, loc care de altfel va reprezenta și cheia deslușirii tuturor misterelor. Cred că această descriere succintă este suficientă pentru a stârni interesul față de carte, fără a răpi din farmecul lucrurilor ce le veți descoperi de unii singuri, citind-o.

            Fără doar și poate, cartea „Numele trandafirului” este o capodoperă a literaturii universale, și probabil că în nicio altă creație realizată de Umberto Eco, geniul acestuia nu își face la fel de mult simțită prezența ca aici. Pentru izbutirea acestui roman, a fost necesară punerea cap la cap a unor informații din domenii variate, precum tratate și cronici de istorie, de politică, de filosofie, cât și cărți religioase și de istorie a religiilor, de medicină, de arhitectură, construcții sau caligrafie. Astfel, autorul reușește să contureze viața din acea epocă, caracterizată printr-o instabilitate politică, dar și la nivel religios, ce coincide cu perioada în care reședința papală a fost mutată de la Roma la Avignon. Discutăm de timpurile în care Europa Apuseană se confruntă cu tirania Inchiziției, care lupta împotriva sectelor religioase considerate eretice și care avea să aplice tortura și să ardă pe rug foarte multe suflete, în acele secole tumultuoase ale perioadei medievale. În acest fel se prezenta societatea acelor vremuri, așa cum reiese și din carte, o lume în care se încadrau ca obiceiuri cotidiene discuțiile, cât și credința în magie, farmece, vrăjitorie, morți-vii, chiar și în animale fantastice. Aflat în biblioteca abației, Adso găsește o carte despre unicorni și îl întreabă nedumerit pe maestrul său: „— Dar de ce au pus printre lucrurile false şi o carte cu unicornul?  Dar unicornul este o minciună? Este un animal foarte plăcut şi deosebit de simbolic.”, ceea ce indică faptul că oamenii din ținutul din care venea Adso credeau în existența acestui animal. Guglielmo, care se va dovedi tipul de om rațional pe tot parcursul acțiunii, ce nu crede în ceea ce nu a văzut și care caută mereu să găsească explicații logice pentru fapte și întâmplări, îi răspunde tânărului: „— Aşa se spune, Adso. Dar mulţi socotesc că este o născocire din paginile basmelor”. Un alt exemplu este vasiliscul, șarpele despre care se spunea că trebuie să te ferești din calea ochilor acestuia, pentru că ar putea ucide numai cu privirea, de care tot Adso aude într-o discuție cu un călugăr.

          Deosebit de interesante sunt discuțiile din laborator dintre Guglielmo și Severino, părintele erborist, care era un soi de doctor în abație. Aici aflăm despre întrebuințările și efectele pe care le pot avea plantele asupra oamenilor. Se vorbește despre importanța cantităților consumate, evidențiindu-se faptul că există o limită foarte sensibilă între leac și otravă.

            Pentru autenticitatea romanului, Eco introduce în acțiunea sa unele personaje reale, care au fost contemporane acelor vremuri, precum Ubertino da Casale sau Michele da Cesena. William Ockham, despre care adesea amintește Guglielmo, a existat, precum și filosoful Roger Bacon (Ruggiero Bacone, în italiană), căruia protagonistul îi împărtășește ideile și concepțiile.  De asemenea, personaje reale au fost și Bernardo Gui, temutul inchizitor francez sau oamenii fondatori ai mișcărilor eretice, precum Gherardo Segarelli și, mai cu seamă, Fra Dolcino, căruia îi sunt dedicate multe pagini din roman, fiind descris în mare parte în termeni duri și peiorativi de către majoritatea călugărilor abației și de către inchizitori. Acest caz al lui Fra Dolcino, nume menționat destul de rar în scrierile din limba română, este un amănunt pe care nu ai cum să nu îl remarci în momentul în care citești romanul, îl simți prezent pretutindeni, parcă ar domni deasupra abației, aducător de necazuri. Acest sentiment este generat de faptul că Dolcino, care fusese cu câțiva ani în urmă prins și ucis de către inchizitori, este personajul absent din roman în jurul căruia se concentrează aproape întreaga aversiune, simpla pronunțare a numelui său consemnând un teribil păcat. Probabil numele acestuia va mai apărea cu ocazia unui alt articol pe care îl voi scrie și în care veți vedea, că treptat, odată cu trecerea secolelor, imaginea lui Fra Dolcino avea să fie reevaluată în sens pozitiv.

          Constat acum, spre bucuria mea, după zecile de minute ce au trecut, de când mă aflam cu foaia albă în față, că ideile și cuvintele au venit necontenit (și multe încă ar putea să mai vină), încât simt nevoia să închei aici pe ziua de azi, fără să exagerez cu cantitatea materialului scris, cumva asemenea felului în care gândește erboristul despre plantele sale. Și eu doresc ca lecturarea acestor rânduri să fi fost mai degrabă un leac...

            Următorul articol din seria Numele trandafirului, pe care îl voi publica, va cuprinde o analiză personală ceva mai detaliată a unor momente semnificative din roman.