Decizia de a scoate
din raftul bibliotecii “Numele
trandafirului” mi-a aparținut înainte ca marele maestru italian Umberto Eco să
se stingă din viață. Pot spune astăzi că este una dintre cele mai bune cărți pe
care le-am citit, de unde vine și dorința de a debuta în propria-mi inițiativă
cu acest binecunoscut roman, la mai bine de o lună de când omenirea a mai
pierdut o mare personalitate.
Romanul, publicat în anul 1980, este
unul deosebit de complex, ce abordează teme istorice, religioase, filosofice,
fiind puternic influențat atât de motive biblice, cât și de elemente ce țin de domeniul
științific. Recunoscut drept un semiotician, Eco se bazează foarte mult pe
studiul semnelor. În această privință, Numele trandafirului poate fi considerat
deopotrivă un roman istoric, politic, psihologic, dar și un roman de moravuri,
ce redă obiceiurile unei societăți medievale. Nu l-aș putea numi un roman
polițist, întrucât vorbim de vremuri mult prea timpurii în care se petrece
acțiunea (secolul al XIV-lea), iar pe de altă parte, ideea de la care pornește
romanul este mult mai cuprinzătoare și nu ține strict de rezolvarea unui caz.
Este necesar să precizez elemente ce
țin de desfășurarea acțiunii, deoarece printre cititorii mei, cărora mă
adresez, se vor număra și cei care încă nu cunosc cartea. Nu voi insista prea
mult în detalii din firul narațiunii, întrucât au fost făcute numeroase
recenzii la acest roman, pe care le puteți consulta oricând, de altfel destul
de bine realizate. Nu îmi doresc pe această cale să repet ceea ce am văzut, ci
mai degrabă să reflectez asupra unor teme ale romanului, să îmi exprim
impresiile și punctele de vedere, în încercarea de a vă îndemna, să începeți să
citiți Numele trandafirului, cei care nu ați mai făcut-o până acum, iar
ceilalți, poate să parcurgeți cu zâmbetul pe buze rândurile ce au să se
desfășoare mai jos. Sau există și posibilitatea de a nu fi de acord cu ceea ce
scriu, de ce nu. Cum spune și un citat din roman: „Pentru orice problemă complicată există o soluţie simplă - şi aceea greşită”.
Acțiunea romanului se petrece în
secolul al XIV-lea, în jurul anului 1327 (se observă un prim element de
semiotică, suma cifrelor acestui an fiind 13, ceea ce prevestește evenimentele
nefaste ce vor avea loc), într-o abație izolată din nordul Italiei, ce
aparținea de ordinul benedictin. Un călugăr franciscan de origine britanică,
Guglielmo (William din Baskerville), ce va deveni personaj principal, sosește
în acest loc, alături de tânărul său ucenic, Adso din Melk, la chemarea
abatelui, cu scopul de a elucida o posibilă crimă ce se petrecuse în interiorul
mănăstirii cu o zi înainte. Procesul se va dovedi complicat, întrucât fiecare
zi ce va urma va aduce moartea altor călugări, uciși în mod misterios. Mai mult
decât atât, accesul în biblioteca abației, una dintre cele mai mari din Europa
acelor vremuri, va fi restricționat, acolo având permisiunea doar abatele,
bibliotecarul și ajutorul acestuia. Cu toate acestea, Guglielmo încalcă
interdicția și ei vor intra în bibliotecă, pe care o vor descoperi ca fiind un
labirint, prevăzut cu obstacole și mecanisme de apărare, cu camerele și
volumele organizate după configurația hărții lumii, loc care de altfel va
reprezenta și cheia deslușirii tuturor misterelor. Cred că această descriere
succintă este suficientă pentru a stârni interesul față de carte, fără a răpi
din farmecul lucrurilor ce le veți descoperi de unii singuri, citind-o.
Fără doar și poate, cartea „Numele
trandafirului” este o capodoperă a literaturii universale, și probabil că în
nicio altă creație realizată de Umberto Eco, geniul acestuia nu își face la fel
de mult simțită prezența ca aici. Pentru izbutirea acestui roman, a fost
necesară punerea cap la cap a unor informații din domenii variate, precum
tratate și cronici de istorie, de politică, de filosofie, cât și cărți
religioase și de istorie a religiilor, de medicină, de arhitectură, construcții
sau caligrafie. Astfel, autorul reușește să contureze viața din acea epocă,
caracterizată printr-o instabilitate politică, dar și la nivel religios, ce
coincide cu perioada în care reședința papală a fost mutată de la Roma la
Avignon. Discutăm de timpurile în care Europa Apuseană se confruntă cu tirania
Inchiziției, care lupta împotriva sectelor religioase considerate eretice și
care avea să aplice tortura și să ardă pe rug foarte multe suflete, în acele
secole tumultuoase ale perioadei medievale. În acest fel se prezenta societatea
acelor vremuri, așa cum reiese și din carte, o lume în care se încadrau ca
obiceiuri cotidiene discuțiile, cât și credința în magie, farmece, vrăjitorie,
morți-vii, chiar și în animale fantastice. Aflat în biblioteca abației, Adso găsește
o carte despre unicorni și îl întreabă nedumerit pe maestrul său: „— Dar de ce au pus printre lucrurile false şi
o carte cu unicornul? Dar unicornul este
o minciună? Este un animal foarte plăcut şi deosebit de simbolic.”, ceea ce
indică faptul că oamenii din ținutul din care venea Adso credeau în existența
acestui animal. Guglielmo, care se va dovedi tipul de om rațional pe tot
parcursul acțiunii, ce nu crede în ceea ce nu a văzut și care caută mereu să
găsească explicații logice pentru fapte și întâmplări, îi răspunde tânărului: „— Aşa se spune, Adso. Dar mulţi socotesc că
este o născocire din paginile basmelor”. Un alt exemplu este vasiliscul,
șarpele despre care se spunea că trebuie să te ferești din calea ochilor
acestuia, pentru că ar putea ucide numai cu privirea, de care tot Adso aude
într-o discuție cu un călugăr.
Deosebit de interesante sunt
discuțiile din laborator dintre Guglielmo și Severino, părintele erborist, care
era un soi de doctor în abație. Aici aflăm despre întrebuințările și efectele
pe care le pot avea plantele asupra oamenilor. Se vorbește despre importanța
cantităților consumate, evidențiindu-se faptul că există o limită foarte
sensibilă între leac și otravă.
Pentru autenticitatea romanului, Eco
introduce în acțiunea sa unele personaje reale, care au fost contemporane
acelor vremuri, precum Ubertino da Casale sau Michele da Cesena. William
Ockham, despre care adesea amintește Guglielmo, a existat, precum și filosoful
Roger Bacon (Ruggiero Bacone, în italiană), căruia protagonistul îi
împărtășește ideile și concepțiile. De
asemenea, personaje reale au fost și Bernardo Gui, temutul inchizitor francez
sau oamenii fondatori ai mișcărilor eretice, precum Gherardo Segarelli și, mai
cu seamă, Fra Dolcino, căruia îi sunt dedicate multe pagini din roman, fiind
descris în mare parte în termeni duri și peiorativi de către majoritatea
călugărilor abației și de către inchizitori. Acest caz al lui Fra Dolcino, nume
menționat destul de rar în scrierile din limba română, este un amănunt pe care
nu ai cum să nu îl remarci în momentul în care citești romanul, îl simți
prezent pretutindeni, parcă ar domni deasupra abației, aducător de necazuri.
Acest sentiment este generat de faptul că Dolcino, care fusese cu câțiva ani în
urmă prins și ucis de către inchizitori, este personajul absent din roman în
jurul căruia se concentrează aproape întreaga aversiune, simpla pronunțare a
numelui său consemnând un teribil păcat. Probabil numele acestuia va mai apărea
cu ocazia unui alt articol pe care îl voi scrie și în care veți vedea, că
treptat, odată cu trecerea secolelor, imaginea lui Fra Dolcino avea să fie
reevaluată în sens pozitiv.
Constat acum, spre bucuria mea, după
zecile de minute ce au trecut, de când mă aflam cu foaia albă în față, că
ideile și cuvintele au venit necontenit (și multe încă ar putea să mai vină),
încât simt nevoia să închei aici pe ziua de azi, fără să exagerez cu cantitatea
materialului scris, cumva asemenea felului în care gândește erboristul despre
plantele sale. Și eu doresc ca lecturarea acestor rânduri să fi fost mai
degrabă un leac...
Următorul articol din seria Numele
trandafirului, pe care îl voi publica, va cuprinde o analiză personală ceva mai
detaliată a unor momente semnificative din roman.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu