Bucureștiul,
pe lângă cel mai mare și important oraș al țării, capitală a României,
reprezintă și o permanentă sursă de inspirație. Tind să cred că și cei trei ani
și jumătate de când sunt stabilit aici se numără printre factorii care au avut
o influență majoră asupra imaginației mele din acest moment. Ca orice mare
oraș, este văzut ca un spațiu al contrastelor, în care se produc anumite fenomene
de segregare, fie de natură socială, economică sau rasială. Cu atât mai
pronunțate devin contrastele atunci când vorbim de o așezare din așa zisa lume
în curs de dezvoltare, cum o numim noi, geografii. Bucureștiul are acel dar de
a oferi lecții pe care poate nu le vezi atât de bine prezentate la Londra,
Berlin sau Paris. Există o rută pe care am parcurs-o de nenumărate ori, care
pornește din centrul orașului, de la Piața Universității și continuă spre sud pe
o lungime de aproximativ 2 km, până la intersecția dintre Bld. Mărășești și
Dimitrie Cantemir. Aici se vor remarca discrepanțe între oameni, clădiri, arhitectură, dar și diferențe de ordin temporal și istoric,
fiind o zonă care a suferit multe modificări de-a lungul timpului, iar toate
aceste reminiscențe sunt vizibile.
Punct de referință al capitalei,
Piața Universității, cuprinde o mare densitate de clădiri importante,
precum Universitatea, Teatrul Național, Spitalul Colțea, Intercontinentalul.
Încărcătura istorică este deosebită, în acest perimetru fiind și locul care a
marcat schimbarea, în urmă cu aproape 27 de ani. Astăzi, traficul rutier și
zgomotul sunt elementele care deranjează, iar calitatea aerului ce se respiră aici trebuie
să fie printre cele mai dăunătoare din țară. Mergând pe Bulevardul I.C. Brătianu,
ajung în dreptul pasajului Latin, care face o trecere între primele două lumi
distincte din acest traseu. Pe o parte se află Piața Sfântul Gheorghe, cu
biserica și monumentul "kilometrul 0". De aici încep să se desfășoare cartiere
destul de paupere, populate în mare parte de grupuri marginale din punct de
vedere social și economic. Este realitatea tristă cu care se confruntă, nu doar
Bucureștiul, ci și alte mari orașe ale României, prin existența acestor arii de
sărăcie aflate în interiorul zonei centrale, ale căror clădiri ruinate cu greu mai lasă indicii
asupra unui trecut ce a fost cândva prosper. De cealaltă parte a străzii principale, se zărește strada
Lipscani, coloana vertebrală a centrului istoric. Apropiindu-te de ea, poți chiar
să o auzi. De aici pornesc precum ramurile unui arbore alte străduțe
zgomotoase, în care tinerii, cu precădere, pot găsi la orice oră din zi sau
noapte activități distractive. Aceasta este lumea unde au acces oamenii bine
îmbrăcați, un adevărat paradis pentru cei care nu cunosc grija zilei de mâine, unde
e cinstit să plătești 3 euro pe o bere de 3 lei. Nimic nu se compară însă cu
farmecul șederii într-o clădire interbelică, aflată în stare avansată de
degradare, despre care nu poți garanta că are să rămână neatinsă după un
cutremur mai intens.
Înainte de următoarea intersecție a
bulevardului, se poate găsi captivă printre blocurile socialiste, o mică
biserică, Sfântul "Ioan cel Nou", care are o deschidere foarte mică spre stradă,
încât dacă nu întorci capul spre stânga în cei 5-10 metri în care te deplasezi în
dreptul ei, o vei rata. Ceva caracteristic pentru București, orașul unde bisericile stau
ascunse după clădiri. Cumva trebuie să reflecte starea din vremurile pe care eu
nu le-am prins, teama de a gândi altfel, grija de a nu fi văzut de cine nu
trebuie, neputința de a te opune și a contrazice. Mi-am format ideile în baza a
ceea ce am citit, din discuțiile cu părinții, profesorii și alți oameni care au
cunoscut fenomenul și sunt conștient că îmi lipsește o piesă importantă, aceea
de a fi trăit în vremurile precizate. Fără doar și poate, pentru mine noțiunea ar fi
diferită, dacă acum aș fi mai în vârstă cu 10-15 ani.
Biserica "Sfântul Ioan cel Nou"
Continuând cursa mea, văd cum după
blocul care umbrește biserica, apare la orizont elementul de modernitate al
zonei, centrul comercial, în care vechea clădire a magazinului comunist "Unirea" a fost smălțuită cu o suprafață unde apar reclamele și siglele diferitelor branduri străine. Contrastul diurn constă în
faptul că ziua, zona este foarte aglomerată, oamenii intră, cumpără și părăsesc
magazinele în permanență, pe când noaptea, deseori am putut vedea cum oameni ai
străzii se adăposteau în dreptul vitrinelor.
Piața Unirii, în timpul zilei
De aici trebuie să fii atent cum
pășești, deoarece pavajul de pe trotuar, importat din China, a început să se
desprindă și să cedeze. Încep iar să mă gândesc la timpurile dinaintea Revoluției. Dacă ar fi existat atunci ceva pe care să joc în picioare, cu
siguranță ar fi fost ceva al nostru, românesc. Cumva nu e lipsită de claritate, e
chiar destul de plauzibilă gândirea autorităților, din moment ce aici în țară
nu mai există industrie care să producă astfel de materiale. Privesc acum cu
amuzament o întâmplare de acum câțiva ani, când eram în târg la Bran, unde
era expus un țoi autentic românesc, produs în PRC. Nu mă abținusem și am cerut
lămuriri din partea vânzătoarei. Răspunsul a fost că la noi în țară nu se fabrică
așa ceva, și ca atare, le aduc de acolo. Deci nici măcar atât, o sticlă, până la urmă.
Nici nu mă dezmeticesc bine, că mă
întâmpină grandiosul bulevard al Unirii, fostul "Victoria Socialismului", despre care
se spune că trebuie să fim mândrii ca români că acesta este mai lung și mai lat
decât Champs-Elysees-ul parizian, cu toate că nu reprezintă nimic. Bulevardul,
care se sfârșește în apropierea Casei Poporului, inițiatoarea construcțiilor de tip
megaloman, care continuă să se ridice și astăzi, în vremuri post-comuniste,
ascunde o istorie dureroasă a Bucureștiului. În urma sistematizării de după
1977, au fost sacrificate cartiere și clădiri ce erau mult mai reprezentative pentru
capitala și țara noastră, față de aceste elemente de inspirație nord –
coreeană. Au fost distruse aproape
complet așezări din cartierul Uranus, cât și din cel evreiesc, la est de
Dâmbovița, unde s-a modificat și trama stradală.
Ajung mai departe pe Dimitrie
Cantemir, unde nici măcar blocurile nu doresc să fie de aceeași culoare. Din
nou, găsesc o altă biserică izolată (Biserica "Sfântul Spiridon cel Nou"), de data aceasta mai îndrăzneață ca
precedenta, cu o arhitectură deosebită de stil bizantin, ce reușește să o scoată mai bine în
evidență.
Bulevardul Dimitrie Cantemir
Biserica "Sfântul Spiridon cel Nou"
Capătul de linie, punctul de
destinație îl reprezintă intersecția dintre Mărășești și Cantemir, cunoscută ca
Budapesta, după numele unui faimos, dar și controversat restaurant cu specific
unguresc care a existat aici în perioada comunistă, închis prin 2000.
Intersecția se prezintă în nota întregului traseu, cu blocurile omniprezente,
dar și prin contraste, venind oarecum ca o concluzie după toată această
poveste. Se regăsesc aici două elemente diametral opuse, așa cum sunt și
dispuse stradal. Pe de o parte, se înalță o biserică din secolul al
XVII-lea (Biserica Slobozia), printre cele mai vechi din oraș, într-un colț înverzit ce pare mai
degrabă desprins din mediul rural și ce reprezintă lumea spirituală, curată și tradițională.
Peste drum, în diagonală, vechiul Budapesta a lăsat astăzi locul unui cazino, unde domnește lumea obscură, iar riscul, pierderea noțiunii timpului,
dorința banului nemuncit și celelalte obiceiuri îndoielnice se simt ca acasă.
Biserica Slobozia
Intersecția Budapesta
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu