Călătorul care pornește din București
spre Constanța ajunge la un moment dat într-un oraș aflat în centrul județului
cu ieșire la mare. În ținutul aspru dobrogean, încep să se deslușească treptat
coline, pământuri cultivate, apoi construcții, iar Canalul Dunăre - Marea Neagră întretaie astăzi
urbea ce poartă numele unui sultan, Abdul Medgid. Trenul nici nu ajunge bine în
gară, că deja pleacă mai departe în grabă. Acest timp scurt îi este insuficient
orașului pentru a-și spune povestea.
Canalul Dunăre - Marea Neagră, la Medgidia
Medgidia, pentru copiii care s-au
născut și au trăit aici, iar acum se află la maturitate, reprezintă un spațiu
al amintirilor, în care și-au petrecut primii ani din viață alături de tovarășii
săi de joacă. A urmat perioada în care aceste activități puerile au fost
înlocuite cu plimbările și ieșirile în oraș, adesea parcurse în pas lin și care
implicau pentru oricine, aproape, trecerea podului de peste Canal. Erau acele
zile de vară ce se sfârșeau la ore târzii, când răcoarea nopții reușea să
ademenească tinerii, ce își găseau loc pe o bancă, unde stăteau la lungi
conversații. Toate aceste clipe memorabile erau premergătoare momentului
despărțirii dintre aceștia și orașul natal, pentru că nu avea să existe și cel
de-al treilea stadiu pentru majoritatea dintre ei. Proaspeții absolvenți de
liceu ar fi avut două variante. Prima dintre acestea era să rămână aici să se angajeze,
fără să aibă însă prea multe oportunități, iar cea de-a doua să își continue
studiile universitare în alt oraș. Este de la sine înțeles faptul că cei mai
mulți au preferat a doua variantă. Această generație, despre care se vorbește
la trecut, în ciuda faptului că ciclul s-ar putea repeta și în zilele acestea,
a fost martora schimbărilor iremediabile pe care le-a suferit orașul în
decursul anilor.
În trecut, Medgidia a fost un oraș
puternic industrializat, ce a avut o ascensiune în perioada socialistă. De la o
așezare primitivă de câteva mii de locuitori după război, a evoluat în scurt
timp la un oraș cu fabrici și locuințe, cât și cu obiective de recreere, care
au atras oameni sosiți din toate colțurile țării. Nimic nu descrie Medgidia mai
bine ca fabrica de ciment, simbolul său și cel mai important reper industrial
al așezării. Rolul acesteia a devenit astăzi foarte limitat, de unde se explică
și regresul orașului. Blocurile aflate în imediata apropiere a fabricii oferă
cea mai bună mărturie a schimbării. Pentru un copil născut în anii de după
revoluție, care își petrecea unele zile la bunici în acele locuri, totul are o
semnificație aparte. El iubea acel spațiu care, în ciuda faptului că nu era
decât un bloc cu două scări și două etaje, aducea mai degrabă cu viața din
mediul rural, fiind împrejmuit de o curte. Aici, oamenii deprinși cu
obiceiurile pe care le aveau din locurile de proveniență, amenajaseră grădini,
în care nepoții lor orășeni puteau vedea pentru prima dată cum se cultivă și
cresc anumite plante. Mai mult decât atât, oamenii creșteau și animale în
spatele locuințelor, de la pui de găină până la porci, în niște stabilimente
improvizate, ridicate în mare parte din materiale provenite din fabrică, pe
care ei le numeau cotețe.
Părea că nimic nu ar fi putut să
afecteze dinamismul de care dădea dovadă acel loc. Sărbătorile reprezentau
momente în care familiile se reuneau la mese, după ce bătrânii aveau grijă să sacrifice
câte ceva din efectivul de animale. În timpul verii și în toamna timpurie, se
strângea recolta. Erau vremurile în care cei de acolo se aflau încă “în putere”. Trecerea necruțătoare a
timpului a făcut ca acea curte, atât de vie cândva, să aibă astăzi un aspect
fantomatic, precum orașul Medgidia în sine. Nu se mai aude sirena dinspre
fabrică ce marca în trecut schimburile de tură, pe care copiii le așteptau cu
nerăbdare, știind că mamele lor se vor întoarce îndată de la muncă. Datorită
acestui sunet, care s-ar putea distinge cu ușurință printre altele, numele
fabricii de ciment avea să rămână pentru ei plin de o rezonanță caldă. În
asemenea stadiu ajunsese fenomenul industrial în oraș, unde și tinerele femei
erau angajate în această ramură dificilă.
Din ceea ce s-a povestit despre
comunism, știm cu siguranță că există atât nostalgici ai acelor vremuri, cât și
oameni care condamnă tot ceea ce a făcut fostul tovarăș. Cum și timpurile de
acum oferă satisfacții, dar și destule deziluzii, ideea aceasta ar putea fi
valabilă și pentru trecut. În cele mai multe cazuri, calea adevărului se află
undeva la mijloc. Iar la Medgidia, găsim un loc unde balanța înclină spre ce
era înainte, o perioadă care a reprezentat totuși momentul de apogeu al
orașului în toată istoria sa. Și nu este doar situația Medgidiei, ci și a altor
orașe mici și mijlocii, poate chiar și a celor mari. Unde cei născuți în primii
ani ai României post-revoluționare își așteptau părinții să se întoarcă de la
uzine, înainte ca industria să piară treptat. Și cine știe câți dintre aceștia
au acum părinții plecați în Spania, Italia sau pe alte meleaguri, pentru că n-au
mai avut din ce să trăiască aici.
Dincolo de Canal, peste pod, se
întinde cealaltă parte a orașului, unde s-a așezat cu precădere populația
tânără. Întregul cartier poartă numele unei întreprinderi defuncte, IMUM (Întreprinderea
Metalurgică de Utilaje Medgidia). Denumirea rămâne însă și astăzi în obiceiul
locuitorilor când vine vorba de acest reper. Istoria acesteia a fost mult mai
dureroasă decât cea de la ciment. Trecută printr-o privatizare brutală, fabrica
a fost secătuită în scurt timp de tot ce avea mai valoros, devorată precum
acele antilope ale savanelor africane care au căzut pradă leilor. Și nu au
trecut nici măcar trei decenii de când această fabrică asigura existența pentru
câteva mii de oameni. Au rămas doar numele și decorul ce pare desprins din
filme apocaliptice.
Foste unități ale IMUM
Au existat ambiții printre cele mai
îndrăznețe în această urbe constănțeană. Pe la începutul anilor ‘80, se finaliza un mare complex
sportiv (astăzi denumit Iftimie Ilisei, după numele primarului de la acea
vreme), ce cuprindea o sală polivalentă, un patinoar, un bazin olimpic și un
stadion de fotbal de aproape 33 de mii de locuri. Nu aveau să se ridice
niciodată la nivelul așteptărilor, găzduind puține evenimente sportive de mare
semnificație. Dintre toate, în prezent doar sala sporturilor se prezintă în
condiții decente, în timp ce stadionul rămâne în continuare al treilea ca
mărime din țară. Inutilitatea acestei construcții apare și mai evident astăzi,
când populația orașului nu mai are mult și se situează sub capacitatea
stadionului. Complexul în sine oferă imagini în care termenul dezolant este
destul de indulgent.
Stadionul din Medgidia
Imagini din interiorul clădirii bazinului
Dincolo de ruine, se observă astăzi
apusul calm al soarelui la Medgidia, orașul care nu încetează să privească în
urmă. Priveliștea din plan depărtat, asupra terenurilor care erau cândva
ocupate de viță de vie de soi bun, ne amintește că nu mai există aici nici
măcar renumitul vin, ce poate ar fi reușit să mai îndulcească puțin din acest
amar al vremurilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu