"Numele trandafirului", mai întâi cartea, apoi filmul - partea a II-a

După ce am prezentat săptămâna trecută prima parte a comparației dintre carte și film, urmează acum încheierea. Ajuns la a treia postare, probabil astăzi se va consemna și o ultimă abordare din seria “Numele trandafirului”, cel puțin pentru luna în curs. După ce ați putut afla despre subiecte care lipsesc sau sunt modificate în film, de pildă episodul cu calul Brunello, absența unor personaje esențiale, precum Alinardo, cât și unele întâmplări bizare din trecutul abației italiene, în rândurile de mai jos se pregătesc să apară aspecte și mai interesante.

Continuând în ordinea cronologică din firul narativ, mă voi opri asupra poveștii de iubire pe care o trăiește ucenicul Adso, unul dintre momentele care captează atenția în roman. Mărturisesc că am privit cu surprindere faptul că autorul, într-o carte ce are ca punct de reper rezolvarea unui caz petrecut în perioada medievală, cu elemente de simbolism care prezintă viața și societatea acelor vremuri, inspirate din Biblie, reușește să strecoare și acest episod care oferă în plus creației și o tentă de roman de dragoste. Baza acesteia are anumite elemente declanșatoare, precum slăbiciunea umană, tentația pentru lucrul interzis și moravurile călugărilor. Scriam în articolul de debut din această serie că Adso și Guglielmo încalcă interdicția abatelui și pătrund în blibliotecă, întâmplare ce se petrece în a doua seară. În cea de-a treia noapte, curiozitatea îl îndeamnă pe Adso să reintre în această bibliotecă, fără a-i da de veste maestrului său. Prima lor vizită nu se desfășurase prea bine, dat fiind că în acest labirint existau anumite mecanisme de apărare împotriva intrușilor, precum oglinzi care măreau obiectele foarte mult, fisuri în pereți și tavan care lăsau să pătrundă aerul de afară, provocând șuierături dintre cele mai înspăimântătoare, dar mai ales mirosul de ierburi lăsate să ardă în lămpi, care dădea năluciri puternice. Vă puteți da ușor seama că toate aceste arme pe care le deținea biblioteca (“Biblioteca se apără singură, e de nepătruns precum adevărul pe care-l găzduiește, amăgitoare precum minciunile pe care le păstrează. Labirint al minții, ea este deopotrivă un labirint pământesc. Poți să intri, dar nu poți să mai ieși.”, cum o descria abatele) i-ar fi putut face pe cei curioși și curajoși să creadă că aici bântuie sufletele răposate ale bibliotecarilor sau că există creaturi monstruoase în interior. Guglielmo își dă seama de toate aceste obstacole și reușesc, după multe încercări să evadeze din labirint, însă mai mult dintr-o întâmplare norocoasă. În ziua următoare, cei doi realizează o schiță și deslușesc tainele bibliotecii, cu fiecare cameră a sa, ceea ce îl va determina pe Adso să dorească să o descopere de unul singur.

Schița bibliotecii abației

Adso pătrunde în bibliotecă și citește câte ceva din cărțile ce i se par inedite. Această înclinare spre neascultare a lui Adso se trezise în urma unei discuții pe care o avusese înainte cu Ubertino în legătură cu ereticul Fra Dolcino, despre care deja cunoaștem amănunte. De altfel, chiar Adso, în timp ce se deplasa spre bibliotecă, povestește în felul următor : „Am urcat precum Dolcino pe muntele Rubello”. Mai mult decât atât, pe una dintre mese îl întâmpină un manuscris cu titlul „Historia fratris Dulcini Heresiarche”:, ceea ce îl face să creadă că sunt semnele unei seri fatale. O noapte inedită pentru eroul nostru avea să fie în mod cert. După ce începe să îl cuprindă spaima în strania bibliotecă, o părăsește, pe urmă se oprește în dreptul bucătăriei, unde întâlnește o fată frumoasă și teribilă ca o armată desfășurată în luptă, cum avea să o descrie. Crede la început că este o nălucire, însă apoi își dă seama că este reală, palpabilă și la fel de înspăimântată ca el. Cei doi înfățișează imaginea cuplului primordial, Adam și Eva, iar acest fragment din roman merită cu siguranță citit cu atenție. Adso, din perspectiva naratorului aflat la vârsta bătrâneții, se arată marcat de această experiență, ilustrând într-un mod cum rareori se mai poate întâlni în alte opere literare, acesta descriind nu doar ceea ce a făcut, dar și ceea ce gândea în acele momente. Femeia de care el se îndrăgostește și pe care o idealizează în urma acestor trăiri de care se făcea responsabilă nu era decât o fată simplă din împrejurimi, ce reprezenta “fructul interzis” adus în abație de către călugării păcătoși, iar Adso descoperă după noaptea petrecută cu ea că fusese răsplătită de unul dintre aceștia cu o inimă de animal. În ciuda acestui fapt, sentimentele de iubire ale lui Adso devin și mai puternice, față de această fată lipsită de educație, în straie murdare și ponosite, care probabil trăia în sărăcie și se vedea nevoită să își sacrifice tinerețea pentru a avea cu ce să își hrănească familia.

Adso se va gândi aproape necontenit la această minune apărută în viața lui, pe care o va mai vedea o singură dată, în niște împrejurări total nefericite. Fata avea să cadă în capcana unui călugăr smintit, pe nume Salvatore, când inchizitorul Bernardo Gui îi descoperă în timpul unui ritual de sacrificare a unei pisici negre, despre care cel dintâi credea că are puterea de a face orice femeie să îi cadă la picioare și să îl iubească. Bernardo este de părere că această fată este o vrăjitoare, care a încercat să îi facă farmece călugărului și ca atare, trebuie condamnată la moarte pentru fapta sa. “De la singura mea iubire pământească din viață nu-mi rămăsese, și n-avea să-mi rămână vreodată, nici măcar numele”, sunt ultimele cuvinte pe care Adso le rostește în roman cu referire la această fată.

Filmul însă, duce această poveste de iubire dintre cei doi într-o direcție siropoasă, aș putea spune, prin veșnicul scenariu în care binele triumfă, iar răul este aspru pedepsit, precum în basme. Fata este salvată chiar înainte de aprinderea focului, iar inchizitorul Bernardo Gui, în încercarea de a fugi din abație, își găsește sfârșitul într-o prăpastie, după ce trăsura sa este răsturnată de un grup de țărani. Situația din carte este diferită. Bernardo și delegația sa se întorc la Avignon, unde va continua să trăiască mult și bine, luând cu ei și fata, care probabil a avut parte de o moarte chinuitoare într-o piață publică, întâmpinată de spectatori cu strigăte de ură, arzând pe rug. Finalul filmului îl surprinde pe Adso pe cal, la plecare, în urma lui Guglielmo, trecând pe lângă această fată, în timp ce se uită în ochii ei, luându-și rămas bun. Se mai întoarce încă o dată să o cuprindă cu privirea pentru ultima oară și apoi dispare.

În încheierea acestui articol, ajung la concluzia că filmele, în general, au tendința de a devia de la nota realistă pe care o propun cărțile, prin ascunderea sau schimbarea unor întâmplări nefericite. În esență însă, istoria a fost marcată de numeroase evenimente în care binele nu a reușit să învingă răul, au existat nedreptăți și fărădelegi, care în mod sigur vor mai exista, iar romanul surprinde foarte bine ceea ce a însemnat Inchiziția în acele vremuri, instituție bazată pe minciună și pe luarea deciziilor în lipsa unor dovezi concludente. Elocvent în acest sens este și momentul despărțirii dintre Adso și Guglielmo. În film, se spune că nu va știi niciodată ce s-a întâmplat cu maestrul său. În carte, Adso află mulți ani mai târziu că Guglielmo murise în timpul epidemiei de ciumă, o altă realitate tristă a perioadei medievale, care a fost eliminată din film.

      “Stat rosa pristina nomine, nomine nuda tenemus” (Dăinuie prin nume străvechiul trandafir, dar nu mai păstrăm decât denumirile goale) este citatul cu care se încheie cartea și care explică tema ireversibilului, ideea că din toate lucrurile care pier, se păstrează doar simplele lor nume.