Niciun alt
județ al țării nu poate ilustra mai bine ca Hunedoara transformarea României de
după anul 1989. De la Valea Jiului până la Hațeg și dinspre Culoarul Orăștie
spre Brad, există mărturii ale unor vremuri mai puțin vitrege ca cele actuale.
Într-un cadru mirific, care se identifică și cu geneza poporului român, între
munții bogați în resurse, care i-au determinat și pe strămoșii daci să își
stabilească reședința acum două milenii la Sarmizegetusa, astăzi paradoxul face
ca majoritatea populației din aceste locuri să traiască la limita unui nivel de
viață decent.
Județul
Hunedoara a fost și rămâne unul dintre cele mai urbanizate ale României,
fenomen ce s-a datorat industrializării timpurii, încă de la sfârșitul
secolului al XIX-lea, când s-au pus bazele siderurgiei în zona Hunedoara –
Călan. Această localizare de tip in – situ a activității industriale a ținut
cont de factorul existenței materiei prime în apropiere, care era transportată
spre locul de prelucrare cu ajutorul unor benzi transportoare dispuse pe
distanțe de câțiva kilometri. Comuniștii au dezvoltat și mai mult producția
industrială, rezultând astfel combinate siderurgice comparabile ca mărime cu
așezările urbane propriu – zise.
În momentul
de față, timpul a lăsat în urmă priveliști mai mult decât dezolante. Trecând de
municipiul Orăștie, unde te-a întâmpinat o statuie cu steagul de luptă al
dacilor, șarpele cu cap de lup, ajungi pe cursul râului Strei, în dreptul
orașului Călan, unde prezența cimitirului de lângă rămășițele fostului mare
combinat de prelucrare a cocsului siderurgic devine o imagine ilustrativă
pentru soarta pe care a avut-o industria românească. La câțiva kilometri spre
vest, se află destinația Hunedoara, cel mai populat oraș al județului omonim și
în prezent, care însă și-a pierdut mai mult de un sfert din numărul
locuitorilor pe care îi avea în 1992. Singurul obiectiv demn de vizitat și care
mai ține în viață urbea de pe malul Cernei este faimosul castel al
Corvineștilor sau Huzianilor. Odată ce călătorul ajunge aici, aura sa
impunătoare ca de basm, pe care americanii o valorifică în filmele horror și
fantastice, nu mai pare atât de strălucită, fiind cumva eclipsat de vechile
obiective industriale din împrejurimi. Până și toponimia străzilor care duc
spre castel sugerează această încărcătură a vremurilor muncitorești apuse,
precum Strada Zgurii sau Strada Furnale.
Castelul Corvineștilor
Cu greu
reușești să zărești castelul până ajungi la poarta de intrare, fiind mascat de
unități industriale și furnale. Strada pietruită și clădirile din cărămidă
roșie duc cu gândul parcă la periferiile acelor orașe englezești, în care se exploata în trecut cărbunele. În tot acest peisaj cenușiu, castelul apare
precum o oază medievală. Datează din secolul al XV – lea, fiind ridicat de
către marele voievod Iancu de Hunedoara, care aparținea familiei Corvineștilor.
Acesta era de origine română și se pare că nu avea deloc rădăcini maghiare,
însă a fost nevoit să își maghiarizeze numele în Hunyade, pentru a avea mai multe
privilegii, ceea ce l-a încununat și ca guvernator al Ungariei. Nepăsarea
noastră și unele atuuri de care ungurii au știut să profite, precum căsătoria
cu Elisabeta Szilagyi, orientarea religioasă catolică a acestuia, mormântul său
care se află în Catedrala Romano – Catolică din Alba Iulia, acoperit de ofrande în tricolorul alb, roșu și verde, au condus spre situația în care maghiarii
și-l revendică, declarând că Iancu a fost o personalitate de-a lor. Nu este de
mirare această dorință și mândrie de a-ți însuși un asemenea conducător, despre
care și marele sultan Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, pe
care Iancu de Hunedoara îl învinge la Belgrad în 1456, a vorbit în termeni
laudativi, spunând că se arată întristat de moartea acestuia și că lumea nu a
mai cunoscut niciodată un astfel de om.
Hunedoara, văzută din castel
Interiorul
castelului reușește în bună măsură să te impresioneze, cu toate că s-ar fi
putut obține mai mult de atât, ținând cont de cadrul pe care îl oferă. Prezintă
câteva lacune de ordin estetic, precum țevile de pe fațada turnului de apărare,
cât și prizele, caloriferele și alte lucrări de consolidare și întreținere care
lasă urme destul de vizibile. Ceea ce pare însă cel mai dificil de îndreptat
este imaginea asupra orașului, dominată de fostul combinat Corvinul, unde
tonurile de cenușiu se împletesc cu cele ruginii. Din oțelăria în care munceau
zeci de mii de oameni și care asigura traiul unui oraș întreg, nu au mai rămas
decât unele secții privatizate, care produc mărunțișuri, precum țevi sau sârme.
În timp ce
românii hunedoreni, obișnuiți cu respectul pentru munca cinstită din era industrială în localitate, se zbat aici să își asigure existența de
pe azi pe mâine, unele etnii minoritare demonstrează că se poate trăi și
regește în acest spațiu aparent lipsit de posibilități. La ieșirea din
localitate, spre comuna Hășdat, se înalță de o parte și de alta a șoselei, pe o
lungime de câțiva zeci de metri, adevărate palate colorate în roz, roșu și
galben, cu turnuri și zorzoane argintii, pe care locatarii au ales să și le
personalizeze, majoritatea acestora având plăcuțe cu nume de mari fotbaliști
sau personaje din filmele cu mafioți italieni. Urmărind aceste creații insolite,
ajungi să reflectezi și să îți dai seama că și acest aspect face parte până la
urmă din realitatea tristă cu care se confruntă România zilelor noastre.
Iubitori de țară cum suntem, ne freamătă inima în piept la auzul numelui ei
atunci când ne gândim la oameni din trecut, precum Iancu de Hunedoara sau alte
personalități remarcabile, români iscusiți și viteji dintre ai noștri ce
reușeau să înfrângă în mlaștini sau de pe vârf de munte armate supranumerice de
năvălitori maghiari sau otomani. Nicidecum pentru ceea ce se promovează în
prezent, într-o societate în care nivelul de educație și instruire pare să nu
mai fie direct proporțional cu recompensa, iar totul pare să îndemne spre
platitudine.
Palate de mari dimensiuni, la marginea Hunedoarei (adevarul.ro)
Viața la
Hunedoara își continuă cursul lent și nesigur, asemeni unui râu ajuns de la
munte la câmpie, a cărui viteză a scăzut considerabil. Despărțirea de acest
spațiu al constrastelor se face pe lângă fostele uzine Corvinul, cărora le lipsește
flacăra roșiatică de altădată,precum în imaginea care îl însoțea pe Tudor Vladimirescu
pe bancnota de 25 de lei în trecut, devenită de mult timp istorie.
Bancnota de 25 de lei, în circulație în perioada 1966-1990
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu