Din locuri mai puțin cunoscute ale Romei

Atracțiile majore ale Romei sunt atât de cunoscute și au fost în dese rânduri dezbătute până în prezent, încât nu și-ar mai avea rostul să prezint istoria Colosseumului, povestea Fontanei di Trevi sau să enumăr și să descriu marile piețe ale orașului, lucruri ce se pot găsi pe nenumărate surse de specialitate, despre obiective pe care le-a putut vizita oricine care a stat măcar două zile aici. Ca atare, am selectat câteva atracții care se află de obicei pe un plan secund în itinerariul unui călător la Roma, dat fiind că sunt fie mai puțin accesibile (se află la distanțe mai mari de stațiile de metrou), fie se află în umbra altor obiective de genul lor sau pur și simplu nu beneficiază de o mare notorietate din partea turiștilor.

Basilica San Paolo Fuori le Mura

În traducere, Bazilica Sfântul Paul din afara Zidurilor, reprezintă poate cea mai impozantă clădire de acest tip din Roma, după bazilica din Vatican. Bisericile din capitala Italiei creează impresii puternice nu doar în rândul persoanelor religioase. Atrag în mod special prin arhitectură și măreție, care cuprind picturi, altare, basoreliefuri și motive care pur și simplu îți iau ochii. Grandoarea acestora indică și rolul important pe care l-au avut istoria și anumite conjuncturi favorabile în dezvoltarea ulterioară a unor state, unde s-a adăugat și meritul acestora de a conserva ceea ce a lăsat ca moștenire trecutul. Bazilica San Paolo este una din cele patru bazilici papale ale Romei, care aparțin de Sfântul Scaun, alături de San Pietro, San Giovanni in Laterano și Santa Maria Maggiore.

Înconjurată de ziduri, în partea centrală a edificiului se află statuia Sfântului Paul, care corespunde cu apostolul Pavel, din credința ortodoxă. Bazilica a fost ridicată de către împăratul Constantin cel Mare, în secolul al IV-lea, pe locul unde se afla mormântul Sfântului Paul.

Interiorul bazilicii impresionează prin dimensiuni, fiind comparative cu cele ale unui teren de fotbal, iar la realizarea acesteia au fost folosite cantități remarcabile de aur și pietre prețioase.

Tot la Roma, la o distanță apropiată de bazilica San Paolo, se află abația Tre Fontane, ce are de asemenea legătură cu numele Sfântului Paul, ca loc în care acesta a fost decapitat la ordinul împăratului Nero. Conform legendei, capul lui Paul (Pavel) ar fi lovit pământul în trei locuri, de unde au izvorât trei fântâni, astfel explicându-se toponimia obiectivului.

Colina Aventino și Grădina cu portocali

Pentru Roma văzută de sus, majoritatea turiștilor aleg adesea o panoramă de pe mult mai cunoscuta colină Palatino, care se află în apropierea Colosseumului și Forului Roman, putând fi vizitate toate în aceeași zi. O trecere pe colina vecină, Aventino, implică și o oprire într-o superbă grădină cu portocali, ce oferă o priveliște asupra râului Tibru, cât și a spre alte obiective, precum Vaticanul, cartierul Trastevere sau Altare della Patria. Aici am avut parte de primele picături de ploaie, de altfel și singurele care au căzut pe tot parcursul șederii la Roma, ceea ce i-a conferit un statut special în viziunea mea. Este un loc bun de unde se poate vedea apusul, ca urmare a orientării sale spre partea de vest a orașului.

Piața Cavalerilor de Malta

Un loc misterios, unde se află reședința ordinului de Malta, iar principalul motiv al unei vizite aici îl reprezintă ușa încuiată a acestei instituții, despre care localnicii spun că nu s-ar fi deschis niciodată și că nimeni nu ar fi fost văzut ieșind sau intrând acolo.

Prin gaura cheii, se pot vedea nu mai puțin de trei state, Malta (curtea instituției, care aparține cavalerilor de Malta), Italia (de unde se termină bolta) și Vaticanul (în plan îndepărtat, cu ochiul liber, se poate vedea Bazilica San Pietro).

Parcul Gianicolo

Supremația parcurilor din capitala Italiei este deținută de Villa Borghese, parcul simbol al Romei. Însă nu este singurul care se remarcă. După un drum relativ lung, parcurs cu ușurință cu mașina, ajungi undeva sus, lângă statuia lui Garibaldi, personaj important din istoria Italiei și al Americii de Sud, care șade călare pe un cal.

Niciun alt punct al Romei nu oferă o imagine mai amplă asupra obiectivelor importante ale orașului. Gianicolo se află la vest de râul Tevere, iar când privești spre nord, se poate vedea Vaticanul. Fără îndoială, este și cel mai potrivit loc de unde se poate vedea răsăritul în capitala Italiei, datorită unei priveliști spre partea de est.

Muzeul și Cripta Capuchinilor

Închei scrierea în modul în care am început-o, cu un subiect din sfera religioasă, dacă se poate spune așa. De data aceasta, în prim plan se află un obiectiv inedit și insolit, o biserică ai cărei pereți nu sunt pictați, ci decorați cu oasele și craniile călugărilor care au aparținut acestui ordin Capucin. Se află în partea centrală a orașului, în apropiere de stația de metrou Barberini. Se merită și o asemenea experiență sinistră, singurul inconvenient fiind reprezentat de politica celor de aici. Este cam singurul loc din Roma în care plătești intrarea și nu îți este permis să faci fotografii. Cu toate acestea, nu puteam rata asemenea cadre, iar cu puțină șiretenie și discreție s-a putut rezolva problema.

Roma - o primă impresie

Roma este precum un pahar de vin nobil, care nu se bea în grabă, ci încet, pentru a-i simți cât mai bine savoarea și rafinamentul. Capitala Italiei este un oraș de o mare complexitate, ce necesită o ședere de cel puțin o săptămână la prima vizită, ca să îi descoperi atracțiile. Însă chiar și cele nouă zile petrecute pe pământ italian au fost insuficiente pentru a desluși Cetatea Eternă în totalitate, astfel încât mi-au rămas destule locuri de văzut și revăzut pentru următoarea vizită aici.

Roma își merită pe deplin statutul de capitală a țării, nu doar pentru faptul că este cel mai mare și populat oraș al Italiei sau grație istoriei sale milenare, cu numeroase mărturii foarte bine conservate care amintesc de ascensiunea și gloria unuia dintre cele mai mari imperii care au existat vreodată, Imperiul Roman, din perioada antică. Situat în partea centrală a țării, orașul se prezintă ca o stare de echilibru, aici par să se tempereze celelalte influențe. Este acea atmosferă tipic italienească în jurul Romei, care se deosebește de ceea ce se întâlnește în regiunea dezvoltată și ceva mai riguroasă a Italiei, la Milano sau Torino, mari centre industriale, dar și față de sudul efervescent și mai capricios al peninsulei, de la Napoli spre Palermo, cunoscută ca acea parte mai pauperă a țării, care se confruntă cu multiple probleme economice și sociale.

Călătoria în Italia a completat alte vizite pe care le-am mai avut în Europa. Dacă până atunci mă simțeam într-adevăr străin în acele locuri, aici la Roma am avut în permanență sentimentul că mă aflu într-un loc ce se aseamănă cu cel de unde am plecat. Se cunoaște că minoritatea de naționalitate română ocupă primul loc, iar numărul celor stabiliți în întreaga regiune Lazio, din care face parte și Roma, concurează cu populația celor mai mari orașe de provincie din România. Surprinzător, nu am auzit limba română chiar atât de des pe cât mă așteptam, însă în perioada verii, foarte mulți locuitori ai Romei pleacă în vacanță sau se întorc în țările de origine. Climatul cald și blând, originea latină, temperamentul și gestica localnicilor, similitudinile dintre cele două limbi fac mai ușoară adaptarea. Se observă că și italienii trec mai lejer și uneori fără prea mare tragere de inimă peste unele aspecte ce privesc munca, și la ei sunt frecvente întârzierile sau nerespectarea programului, iar pe străzi și chiar în preajma zonelor turistice, nu este tocmai o curățenie desăvârșită. Cu toate acestea, poți trece repede cu vederea dezordinea prezentă pe alocuri în Roma, atunci când vezi ceea ce îți oferă mai de preț acest oraș fascinant, un adevărat muzeu în aer liber.

Forumul Roman

Este dificil să stabilești cele mai remarcabile obiective din Roma. Cu siguranță, toate merită văzute. Mai important decât alegerea locurilor, ținând cont că am vizitat orașul în timpul verii, când există anumite restricții, din pricina temperaturilor ridicate, contează foarte mult alegerea unor intervale orare potrivite. Roma devine o experiență mult mai interesantă atunci când ești dispus să o descoperi la ore mai puțin obișnuite. Nu neapărat căldura reprezintă cel mai mare disconfort în timpul zilei, ci masele de oameni care încep să se deplaseze după ora 10 dimineața spre obiectivele turistice, în ciuda condițiilor neprielnice. Este de evitat intervalul 12-16, când activitatea este redusă, iar majoritatea magazinelor se află în pauză, fiind un moment bun în care te poți odihni, înainte de a relua vizitele.

Apusul la Roma este un moment ce nu ar trebui ratat în nicio zi. Cerul își schimbă nuanțele la intervale scurte înainte de lăsarea nopții, tot acest spectacol fiind completat de siluetele inconfundabile ale pinilor mediteraneeni, arbori ornamentali omniprezenți în capitala Italiei și ale clădirilor. În acest moment al zilei, se potrivește foarte bine o plimbare în cartierul Trastevere, pe malul râului Tibru, unde se află și insula Tiberina. De pe numeroasele poduri, se poate vedea în depărtare și Vaticanul, dominat de cupola bazilicii San Pietro. 

Râul Tevere, văzut de pe Ponte Palatino

Insula Tiberina

Priveliște spre bazilica San Pietro, Vatican

Pentru iubitorii de istorie antică, recomand parcurgerea la amurg a traseului Colosseo – Piazza Venezia, pe Via dei Fori Imperiali. Pe partea stângă se află Forumul Roman, impresionant prin densitatea de vestigii antice, iar în dreapta începe la un moment dat Foro Traiano, unde se ajunge la Columna lui Traian, monument cu rezonanță pentru istoria noastră, a românilor, ce redă scene din războaiele daco – romane. La Piazza Venezia, se impune Altare della Patria, ridicat în cinstea lui Victor Emanuel al II-lea, primul rege al Italiei, care a reunificat o țară fărâmițată. 

Colosseo

Columna lui Traian

Altare della Patria

Roma este și un oraș care se remarcă prin numeroase piețe și fântâni, Fontana di Trevi fiind cea mai cunoscută. Este însă și cea mai frecventată, iar de cele mai multe ori ești nevoit să fii răbdător și să îți faci loc prin mulțime ca să ajungi lângă fântână, ca să arunci o monedă în apă. Pe timp de seară, cel mai mult m-a impresionat Piazza Navona, un loc ceva mai aerisit al Romei, cu o atmosferă mai călduroasă, chiar romantică, fapt datorat și prezenței muzicanților, ceea ce îi lipsește Fontanei di Trevi, unde se aude doar zgomotul creat de apă și oameni.

Fontana di Trevi

Piazza Navona

A spus bine cineva că cel care se trezește de dimineață, departe ajunge. Fără să fiu în mod obișnuit o fire matinală, mi-am luat inima în dinți și am încercat să profit de orele răcoroase ale dimineții. Cea mai mare reușită a fost atunci când eram deja la 6 dimineața, așteptând răsăritul în apropierea Pieței dei Popolo, pe Passegiata del Pincio, de unde începe parcul Villa Borghese, ce oferă o superbă priveliște de sus asupra orașului.

 Piazza del Popolo

Roma este un oraș foarte cosmopolit, aici trăind pe lângă italieni multe alte naționalități. Însă în acea dimineață, am surprins în mare parte stilul de viață al italienilor, care își începeau activitatea și se pregăteau să deschidă restaurantele și cafenelele din centrul orașului, după cum le stă în obicei. Acolo, primii clienți erau tot italienii, care beau la început de zi un espresso și luau o gustare. La Piazza di Spagna, nu mai era aglomerația din ultima seară, puteai să te plimbi și să observi liniștit, fără să te deranjeze acei indieni care vor să îți vândă apă rece sau trandafiri. Nici turiștii din Orientul Extrem, care umblă în permanență cu aparatul de fotografiat, nu își făcuseră încă apariția. Am mai trecut și pe la Fontana di Trevi și a fost singura dată când aveam la dispoziție spațiu de mișcare, zona fiind foarte pustie până în ora 8, spre bucuria mea.

Piazza di Spagna

Fontana di Trevi

 Am vizitat și interiorul Pantheonului atunci, după ce am trecut mai întâi prin Piazza Navona, la fel de frumoasă și în timpul zilei. Am văzut apoi cum Campo de Fiori, un loc preferat de tineri în timpul serilor, se transformă în prima parte a zilei într-o mare piață, unde se vând tot felul de produse, în special flori, fructe și legume, aduse din diferite regiuni ale Italiei. Mergând spre Tevere, am descoperit și Teatro Marcello, o clădire care pare la exterior un Coloseum în miniatură. A fost o călătorie inedită, unde pe lângă aceste obiective cu semnificație, am putut fi impresionat și de arhitectura caselor, a teraselor și a vegatației, toate fiind aranjate într-o deplină concordanță.

Pantheon

Interior Pantheon

Piazza Navona

Campo de Fiori

Teatro Marcello

Vor urma și alte articole în legătură cu acest oraș fascinant, care nu te plictisește niciodată și după cum se vede din ceea ce am prezentat astăzi, îndeamnă foarte mult la scris.

Autenticitatea satului românesc

Se spune că atunci când vrei să descoperi cu adevărat o țară, trebuie să te îndrepți spre zonele rurale. Cu toate că orașul atrage în general populația de la sate, prin confortul și condițiile superioare de trai, există numeroase așezări rurale, mai ales în România, care beneficiază de vizitatori. Românul s-a simțit întotdeauna strâns legat de lumea satului. Obiceiurile cu care acesta s-a deprins nu au putut fi eliminate în unele cazuri nici măcar odată cu sosirea la oraș, când a continuat să crească plante și animale în jurul blocurilor. Este de la sine înțeles faptul că toți ne-am născut, cel puțin indirect, la sat, dat fiind că acolo au trăit și au copilărit fie părinții, bunicii sau alte generații mai îndepărtate.

Satul românesc nu înseamnă doar ceea ce se învață la geografie în gimnaziu, drept o înșiruire de așezări, ce formează o vatră, organizată după o anumită tipologie (sate risipite, răsfirate, adunate) și locul unde se desfășoară activitățile, ce mai poartă și numele de moșie. Universul sătesc a fost observat și descris atât în poezie, cât și în proză, de mari scriitori ai literaturii române precum Eminescu, Alecsandri, Creangă, Rebreanu sau Slavici. Timpul accelerează aici mai anevoios ca la oraș și există chiar și în prezent destule comunități în România unde decorul pare să își fi păstrat o mare parte din elementele tradiționale.

În țara noastră se estimează că aproximativ 55% din populație trăiește în mediul urban. Dacă s-ar exclude numeroasele așezări urbane decretate, care au avansat în rang începând cu anul 2004, deși nu prezintă aspecte de orașe în adevăratul sens al cuvântului, probabil raportul rural – urban ar fi undeva spre egalitate sau poate că ar indica o țară predominant rurală. În orice caz, ponderea satelor rămâne la un procent important și trecând peste datele statistice, satul românesc într-adevăr oferă aspecte inedite și spectaculoase, cât și o mare varietate în ceea ce privește forma, activitățile, modul de organizare, structura etnică sau chiar și din punct de vedere al arhitecturii, prin orientarea, dispunerea sau materialele din care se construiesc casele. Dar poate că cea mai interesantă clasificare se face în funcție de localizare. România este o țară în care natura a fost mai mult decât generoasă, oferind pe o întindere de pământ relativ redusă, o multitudine de forme de relief, dispuse chiar proporțional, de la câmpii, dealuri și munți, fiecare din acestea ocupând o treime din teritoriu. De aici, a rezultat și complexitatea pe care o cunoaște viața satului românesc. Am încercat, în rândurile ce urmează, cu ajutorul unor exemple din realitate, să dezvolt patru aspecte care pot face o experiență din mediul rural să fie una deosebită.

Liniște

Lumea satului mi s-a înfățișat pentru prima dată într-o comună destul de izolată din Bărăgan, la câțiva kilometri de un drum județean care leagă Lehliu de Călărași. Atunci mi-am dat seama că viața la țară poate avea momente plăcute, indiferent de loc. Ai spune că un sat de câmpie, pe timp de vară, sub arșiță și uscăciune, unde trec săptămânile fără să cadă o picătură de ploaie, are numai condiții ostile de oferit pentru cei care provin de la oraș. Munca de dimineață la câmp și îngrijirea animalelor, cu tot ceea ce presupun acestea, sunt îndeletniciri principale pe care le au localnicii. În ciuda condițiilor neprielnice cu care se confruntă satele de la șes, cu praful și dezordinea rezultate în urma activităților, o comunitate de oameni onești și gospodari reprezintă un ingredient bun pentru a avea o comună curată, îngrijită. Ceea ce am considerat memorabil au fost momentele de după apusul soarelui, când noaptea scoate în evidență farmecul pe care îl poate avea viața la sat. O liniște a serii, care trezește însă mai multe simțuri, însoțită doar de sunetul greierilor, mireasma îmbietoare a florilor de tei și priveliștea asupra unui cer înstelat, așa cum se poate vedea numai la depărtare de orașe, în absența multor surse de lumină artificială. 

Stil de viață tradițional

Trecerea de la câmpie spre deal începe să ofere mai multe perspective pentru satul românesc. În Transilvania, am avut ocazia să vizitez și să aflu mai multe lucruri despre comuna Saschiz din județul Mureș, care a beneficiat de-a lungul timpului și de influența unei comunități săsești și a altor străini, ce au lăsat pentru astăzi drept moștenire niște edificii specifice, anume un turn cu ceas, o biserică evanghelică și o cetate țărănească, toate acestea oferindu-i acel aer medieval, care atrage turiști. Aceștia sunt interesați în mod special de obiceiurile și îndeletnicirile din zonă, dar și de flora și fauna din împrejurimile așezării. Ceea ce m-a surprins să aud într-o prezentare a fost faptul că dorința multor străini de a cunoaște experiența de viață tradițională în aceste locuri este atât de mare, încât nu se arată deranjați de confortul mai redus în ceea ce privește locuirea. Un asemenea exemplu, alături de cazul altui sat din apropiere, Viscri, mult mai cunoscut datorită vizitelor prințului Charles, spune multe lucruri despre potențialul turistic, cât și de frumusețea de care dau dovadă satele românești.

Comuna Saschiz, cadru cu biserica evanghelică, turnul cu ceas și cetatea 

Superstiții

Este subiectul care stârnește poate cel mai mare interes în legătură cu viața din mediul rural. Oricât de mare ar fi înclinația noastră pentru explicațiile logice ale fenomenelor, cu toții suntem uneori fascinați de poveștile care au rezultat din mintea oamenilor care au trăit în condiții de izolare. În județul Brașov, alături de cetatea Viscri, un alt punct de reper este satul Bran. L-am vizitat în repetate rânduri, în toate anotimpurile și de fiecare dată revin cu plăcere. Într-un cadru pitoresc, înconjurat de munții Bucegi și Piatra Craiului, Branul nu reprezintă atât de fidel imaginea satului tradițional românesc, întrucât a căpătat un iz destul de comercial odată cu trecerea anilor, cu elemente de modernitate, datorate în mare parte existenței castelului ce se înalță la orizont. Născut dintr-o invenție de factură irlandeză, mitul lui Dracula a dus la dezvoltarea unei afaceri de succes, grație creatorului Bram Stoker. Nu se poate neglija însă faptul că românii au dat și ei dovadă de imaginație în acest sens de-a lungul timpului, în cultura supranaturalului. Mărturisesc că o plimbare obișnuită de seară în acest ținut, dominat de prezența castelului, m-a dus deseori cu gândul la născocirile sătenilor din unele locuri uitate de lume, care cred în existența unor creaturi și spirite malefice, care spun că nu ar trebui să te afli la miezul nopții la o răscruce, mai ales în zilele nefaste de marți sau vineri, căci s-ar putea să te întâlnești cu necuratul, credința în semne prevestitoare, farmece, deochiuri, precum și în existența unor morți vii, denumiți în unele regiuni strigoi sau moroi. Fără îndoială, cum spuneam mai devreme despre timpul care parcă a stat în loc, referitor la viața autentică și tradițională a satului, același lucru se poate afirma și pentru latura superstițioasă a românului, pentru că sunt locuri în care încă mai există asemenea temeri, chiar și în zilele noastre. Și acestea reprezintă, la rândul lor, aspecte inedite ale universului sătesc. Însuși Jules Verne s-a inspirat din cele auzite despre legendele tărâmului transilvănean, când a scris “Castelul din Carpați”, romanul ce se încheie cu o morală, valabilă și astăzi. Se leagă de mentalitatea omului și spune că oricât de bine ai încerca să le demonstrezi cu ajutorul legilor fizicii sătenilor din comunitățile închise unele fenomene, obișnuiți cu propriile convingeri, ei vor continua mult timp să creadă că la mijloc se află influența unor făpturi diavolești și alte cauze spranaturale.

Castelul Bran

Detașare

Prin definiție, conceptul de sat a avut întotdeauna tendința de a se opune celui de oraș, prin activitățile sale agricole, predominanța construcțiilor individuale sau gradul mai redus al elementului de modernitate. Există însă locuri în care acest abis între urban și rural capătă proporții impresionante. România este o țară a contrastelor, din mai multe puncte de vedere, iar aici este posibil să parcurgi un drum de la agitația și viața tumultuoasă din București până la acele sate a căror întindere se sfârșește într-o fundătură, învecinându-se doar cu muntele. Cea mai mică unitate de la noi poartă denumirea de cătun, un sat cu foarte puțini locuitori, alcătuit doar din câteva gospodării răzlețe. În munții Apuseni, ele sunt cunoscute sub numele de crânguri. În astfel de locuri călătoream, în județul Alba, pe drumul ce face legătura dintre Zlatna și Geoagiu. În ciuda unui drum deloc ușor, sinuos și cu porțiuni denivelate, care se poate parcurge mai rapid dacă ocolești încă 40 de km prin Alba Iulia și Sebeș, recomand această experiență pentru frumusețea și sălbăticia peisajelor. Oamenii de aici duc o viață simplă, departe de zgomotul urban și au un accent destul de ciudat, pe care îl poți înțelege destul de greu. Trebuie ținut cont însă și de faptul că am vizitat poate partea mai dezvoltată din Țara Moților, ceva mai apropiată față de civilizație, care se învecinează cu Hunedoara. Adevăratele crânguri apar acolo unde Alba se apropie de județul Cluj, fiind locuri unde noțiunea de distanță față de așa zisa civilizație capătă altă însemnătate. Cert este că în niciun alt areal locuit din țară pe care l-am vizitat, nu am simțit pustietatea și depărtarea față de modernitate atât de evidentă ca aici. După privirile localnicilor îți dai seama că satele Cib și Glod, prin care am trecut, nu primesc prea des vizite străine, iar animalele domestice devin speriate și pornesc la fugă la apariția unui automobil. La ieșirea din sat, la o oprire preț de câteva minute, nu se mai zăresc călători, mașini, aproape că nu mai există mișcare, iar totul este dominat de către orchestra altor vietăți ce sălășluiesc în acest ținut idilic. Deși senzația reală cu greu se poate trasmite, am atașat mai jos fotografii din acest loc.

Cadre naturale din munții Apuseni

Sursă fotografie de copertă: Ion Motea

Fenomenul industrial în România - o altă abordare

Foarte rare au devenit astăzi asemenea privelişti, precum cea surprinsă în apropiere de Târgu Mureş, care aminteşte de trecut şi ce redă imaginea generală a unei ţări de dinainte de revoluţie, o Românie puternic industrializată, aşa cum era expusă şi pe vechile bancnote ce ilustrau pe verso activitatea de la combinatul siderurgic din Hunedoara.

De obicei, un spaţiu industrial nu oferă privitorului de rând o impresie notabilă , reprezentând doar o înşiruire de fabrici, furnale, depozite şi alte anexe. Trecem adeseori cu oarecare nepăsare pe lângă astfel de obiective, aruncând cel mult o scurtă privire asupra acestor fabrici devenite majoritatea ruine şi care, pe lângă faptul că ascund unele poveşti, acestea reuşeau să schimbe cursul evoluţiei istorice.

Ne cunoaştem istoria şi am învăţat din spusele bătrânilor şi din cărţi faptul că în urmă cu mai bine de 70 de ani, ţara noastră avea să treacă prin schimbări majore, urmând practic o nouă direcţie. Pe de o parte, era începutul unei perioade dificile, ce tindea spre crearea unei societăţi utopice şi care venea total în defavoarea omului, ca individ şi fiinţă liberă. Ororile pe care le năştea acest sistem care a rezistat până în 1989, cu scopul de a elimina intelectualitatea interbelică şi cei care se opuneau regimului, mai ales la începuturile sale, sunt deja cazuri foarte mediatizate în prezent, precum memorialul de la Sighetu Marmaţiei, închisoarea de la Aiud, fenomenul Piteşti sau lagărele de pe şantierul primei serii de lucrări de la Canalul Dunăre – Marea Neagră. A urmat apoi o perioadă caracterizată de sistematizări, demolări masive, ce a lăsat ca moştenire o arhitectură deloc estetică, cu omniprezentele blocuri colective, cât şi clădiri şi obiective care impresionează mai degrabă prin dimensiunile lor.

Cu asemenea conducători care păreau că reuşească să inverseze rolurile în societate şi să răstoarne o ţară, destul de bine orânduită până atunci, cu susul în jos, au existat şi influenţe benefice. Printre acestea s-a numărat industrializarea, proces care a transformat o ţară predominant agrară într-una industrială. A fost privit drept un fenomen forţat, pentru că avea să imite o primă revoluţie industrială, declanşată în urmă cu aproape două secole, în Europa de Vest.  În fapt, România nu a făcut decât să urmeze tendinţa dictată din partea influenţei şi care se manifesta la acel moment şi în alte naţiuni socialiste. S-a încercat şi s-a reuşit în bună măsură să se obţină cât mai mult cu putinţă dintr-un sector ce nu reprezenta neapărat un atuu pentru ţara noastră, anume industria. Agricultura a fost şi pare să rămână şi astăzi ramura economică cu cel mai mare potenţial, dar care a fost şi ea supusă unor grele încercări de-a lungul timpului.

Nu trebuie ascuns nici faptul că era industrială a cunoscut şi unele lacune, legate de criiteriile sale optime de localizare, care pe lângă privatizările şi interesele de după revoluţie sau de influenţa străină ce a îndemnat la închiderea unor fabrici pe motive de poluare şi tehnologie învechită, au contribuit şi aceşti factori. Astfel, au apărut industrii şi acolo unde condiţiile naturale erau potrivnice, unde accesibilitatea era redusă sau nu exista o bună piaţă de desfacere. Poate cel mai elocvent exemplu în acest sens este combinatul de aluminiu de la Slatina, care însă a rezistat, probabil şi datorită faptului că este singurul de acest gen din ţară. Materia primă, alumina, se producea în acele timpuri la Oradea şi Tulcea, puncte destul de îndepărtate de centrul unde se realiza produsul finit, situat pe râul Olt, ce nu are statut de cale fluvială navigabilă. Pe lângă unele poziţionări eronate, această politică industrială a încurajat şi monospecializările, dezvoltând oraşe în care predomina o singură ramură, fără a exista un plan secund în cazul în care activitatea de bază ar fi fost afectată. Ceea ce s-a şi întâmplat, asistând în prezent la oraşe întregi care s-au prăbuşit odată cu încetarea exploatării, cele mai defavorizate în această privinţă fiind aşezările urbane de pe Valea Jiului şi din Munţii Banatului şi Apuseni.

În sens pozitiv, se poate afirma că industria a scris istorie în felul ei şi a reprezentat acel element fără de care cursul şi evoluţia lucrurilor ar fi fost altfel. Mulţi din generaţia tânără n-ar mai fi existat astăzi, cel puţin nu sub forma actuală, dacă părinţii şi bunicii nu s-ar fi strămutat şi nu şi-ar fi legat destinele chiar în locurile unde se ridicaseră şi fabricile. Reprezintă un aspect al identităţii, oricât am renega aceste embleme ale comunismului, ele fac parte din istoria noastră, sunt cumva moştenite în codul genetic, iar vorba înţeleaptă românească spune că omul trebuie să accepte şi să nu îi fie vreodată ruşine de locul din care provine, oricât de cenuşii ar fi nuanţele acestuia. La modul concret, industrializarea a reprezentat o treaptă a evoluţiei, mai ales pentru oraşele mici, transformate în scurt timp din sate înapoiate, unde încă se mai căra apa cu sacaua, în aşezări populate, cu locuinţe şi mijloace de petrecere a timpului liber, precum parcuri, săli, stadioane, restaurante, cinematografe. Are o anumită însemnătate chiar şi pentru cei care nu au prins în totalitate sau deloc era industrială, care nu au putut vedea dezvoltarea oraşelor până la apogeu sub impulsul industriei, dar care observă în prezent decăderea acestora odată cu dispariţia ei.

Şi într-adevăr, dintre toate lucrurile pe care le-a ridicat comunismul, acest subiect legat de industrie a devenit cel mai sensibil în rândul populaţiei, iar aici nu sunt incluşi doar acei nostalgici ai vremurilor, cât şi cei care arată repulsie faţă de vechiul regim. Se observă şi în modul în care televiziunea dezbate această problemă, deplângând soarta unor fabrici şi oraşe. Pe lângă faptul că asigura traiul locuitorilor şi conferea o anumită stabilitate, fabrica avea şi rolul de a-i învăţa pe oameni să cunoască respectul pentru o muncă echitabilă, în care ştiai că ai şanse să fii răsplătit pe măsura efortului. Astăzi, a mai rămas doar numele acestora şi amintirea unor vremuri apuse, marcate de rămăşiţele unor coloşi industriali, lăsaţi de izbelişte, pentru care trecerea anilor devine tot mai necruţătoare.

Fostul combinat siderurgic SIDERCA Călărași (www.wikimapia.org)

 Fostul combinat de prelucrare a minereurilor neferoase AMPELUM Zlatna (arhivă personală)

Întreprinderea de Mașini și Utilaje Medgidia (arhivă personală)

O vară bucureșteană

Succesiunea anotimpurilor în România a oferit întotdeauna momente memorabile. Poate fi considerat un adevărat privilegiu prezența celor patru sezoane distincte, iar verile călduroase reprezintă episoade inedite, mai ales când sunt trăite în singura metropolă a țării, București, unde atmosfera sufocantă pare să cunoască un apogeu la nivel național.

Bucureștiul rămâne încă un oraș discutabil în ceea ce privește calitatea sa de capitală. Nu se poate afirma că beneficiază de o poziție centrală în cadrul țării, unde s-ar putea ajunge cu ușurință din orice punct. S-a dezvoltat considerabil fără să aibă parte de ieșire la mare sau acces la o cale navigabilă de importanță. Se află în partea sudică a Câmpiei Române, mai exact în Câmpia Vlăsiei, într-un ținut ce are ca principal atu prezența solurilor de mare fertilitate. Nu întâmplător se practică agricultura în zona limitrofă, iar ceva mai departe, în direcția răsăritului, până în apropiere de cursul Dunării, începe să se întindă Bărăganul, cu un statut deosebit în această privință, mai ales în perioada socialistă, când a pătruns în credința populară sub numele de grânar al României.  

Fără să aibă legătură directă cu agricultura, fiind doar o piață de desfacere și consum a produselor agricole, Bucureștiul a resimțit într-o bună măsură influența acesteia . În urmă cu aproape două secole, Câmpia Română își pierdea aproape toate suprafețele împădurite, în detrimentul agriculturii, care s-a dovedit totuși o afacere foarte bună, poate cea mai rentabilă distrugere voită ce a avut loc pe teritoriul țării noastre. Lemnul s-a vândut bine, pământul a fost roditor, încât se presupune astăzi că au existat vremuri în care România reprezenta sursă de hrană pentru alte țări europene. A dispărut însă ceea ce se cunoștea din paginile de istorie sau din povești drept Codrii Vlăsiei, unde s-au desfășurat bătălii și ce aveau ca rol nu doar refugiul haiducilor din calea poterii, ci și apărarea unui oraș ca București în calea potrivniciei naturii. Pentru că această câmpie are în componență și o rocă numită loess, responsabilă de așa numitul praf pe care îl generează și care, cu ajutorul vântului, este transportat nestingherit. Mai mult decât atât, există și o termodinamică nefavorabilă ce face ca Bucureștiul să se afle expus unor mase de aer, care aduc uscăciune vara, în timp ce iarna își face aici simțită prezența crivățul, vântul de origine siberiană care creează probleme în timpul ninsorilor abundente și dă impresia unor temperaturi mult mai scăzute față de cele reale. Pe lângă lipsa vegetației, unde Bucureștiul se află sub limitele normale, antropicul se manifestă prin frecvența ridicată a traficului rutier, concentrarea unor noxe de proveniență industrială în aer, căldura captată de construcții și aglomerația, ce transformă capitala țării într-un oraș aproape impracticabil în timpul zilei, pe durata verii.

O vară ce se anunță fierbinte se află doar la început. În miez de noapte, se întâmplă ca zăpușeala de afară să fie mai accentuată față de cea din încăperi, fenomen intrat în uzanță sub termenul de noapte tropicală. Ziua, arșița tinde să schimbe starea solidă a materialelor, de unde vin și remarcile oamenilor în legătură cu asfaltul, care pare că s-ar topi sub picioare. Căldura se înfățișează ca o prezență, una sâcâitoare, având parcă ceva bacovian în ea. Trecând granițele literare ale țării, Albert Camus scria în romanul Străinul despre un individ Meursault, care își motivează o crimă pe seama căldurii insuportabile, mărturisind că l-a determinat să apese de cinci ori pe trăgaciul revolverului. Până și un asemenea caz aparent scandalos și fără sens începe să devină plauzibil pentru orice pieton care așteaptă preț de câteva zeci de secunde la semafor în București, într-o zi toridă, sub soarele arzător. Și într-adevăr, pare să existe o legătură între gradul de disconfort termic și iritabilitatea oamenilor. Deși nu s-ar putea spune că orașul este lipsit vreodată de incidente, parcă mai des se întâmplă în asemenea zile să observi oameni care se manifestă zgomotos, cursa de pătrundere în mijloacele de transport devine mai acerbă, în timp ce cuvintele mai puțin generoase care circulă pe stradă sau în trafic vin cu o frecvență mai mare. Frustrarea poate fi pusă și pe seama faptului că o mare parte dintre activitățile productive se desfășoară în intervalul contraindicat. Deplasarea la ghișeu și statul la cozi la orele după amiezii au ajuns momente obișnuite, episoade ce îi determină pe cetățeni să se simtă cumva prizonieri ai marelui oraș, pe care l-ar părăsi în astfel de perioade, în caz că nu ar fi condiționați de alți factori.

Sfârșitul caniculei nu se traduce neapărat prin încetarea problemelor cu care se confruntă Bucureștiul. Anotimpul cald va cunoaște și alte forme, odată cu ploile torențiale și vijeliile de scurtă durată ce depășesc rezistența echipării tehnice. Deja când te referi la Doamna Ghica, primul gând nu se mai îndreaptă spre vechea familie nobilă, ci spre acea parte a orașului care se inundă după fiecare ploaie de vară. După încheierea verii, atenția se va îndrepta spre următoarea confruntare a orașului, cu viscolele iernii, ce reușesc să paralizeze traficul pe unele artere de circulație, pe când topirea zăpezilor reprezintă o nouă provocare, pentru pietoni în special, când trecerea dintre trotuar și stradă se transformă într-o suprafață lacustră. 

În ciuda tuturor aspectelor sumbre cu care se regăsește Bucureștiul, rămâne un oraș interesant, cu numeroase locuri a căror frumusețe este incontestabilă. În plus, nu se poate spune că iese mult din peisaj față de celelalte orașe ale României, în special față de cele din sud și est, fiind doar capitala unei țări ce se confruntă cu dificultăți asemănătoare, unde trenul poate să întârzie atât vara, cât și iarna, fie că vine de la munte sau câmpie, unde apa băltește după ploaie, iar căldura aduce pagube infrastructurii. Există multe aspecte de îndreptat, însă primul și poate cel mai important pas în soluționarea acestora constă în acceptarea situației reale și a adevărului, ce uneori poate fi destul de crud.

Sursa foto: www.hotnews.ro

România și paradoxul începutului de Euro

Orice alt subiect abordat s-ar dovedi inutil în această zi, când gândurile majorității cititorilor se îndreaptă spre momentul de la ora 19, când România înfruntă Elveția, în cel de-al doilea meci de la Campionatul European de fotbal.

De astăzi se dă startul unei noi runde din faza grupelor, după o etapă în care jocul s-a disputat sub semnul echilibrului, iar fotbalul a fost ceva mai sărac în goluri ca la alte începuturi de ediții. Rămâne senzația că meciul Franța – România a fost printre cele mai atractive, echipa noastră reușind să se ridice la înălțimea adversarei sale, diferența fiind făcută de execuția de excepție a lui Dimitri Payet, probabil unul dintre candidații la golul turneului.

Rezultatele de până acum au fost în mare parte cele așteptate, în sensul că aproape toate  favoritele au reușit să se impună. Alături de Franța, marile pretendente la trofeu în viziunea specialiștilor, Germania și Spania și-au câștigat meciurile, ce e drept, nu fără greutăți. Victorii au obținut și Elveția, Țara Galilor, Polonia, Croația în fața unor formații mai slab cotate. Anglia a fost egalată de Rusia la ultima fază, ceea ce consemna prima surpriză, la capătul unui meci ce a captat mai mult atenția prin disputele de pe străzile din Marsilia, între ruși, englezi și localnici. Am văzut o echipă puternică a Italiei, ce pare să redevină o amenințare, după ce i se subestimase inițial potențialul. Deși nu mai are numele de altădată, a reușit să învingă clar Belgia, o altă combatantă la trofeu, echipă cu individualități remarcabile, dar care a fost dezorientată și lipsită de idei clare în joc. Portugalia s-a văzut aseară egala Islandei, rezultat ce poate figura ca unul neașteptat, ținând cont de istoria fotbalistică a celor două țări, însă deja nu mai surprinde pe nimeni țara nordică, care a învins în preliminarii Olanda în ambele meciuri. De departe, cel mai interesant rezultat de până acum rămâne cel al Ungariei. Cea mai ieftină echipă a turneului, conform transfermarkt, a învins o selecționată promițătoare a Austriei, cu scorul de 2-0. Echipa maghiarilor, pentru care românii și-au exprimat regretul la aflarea veștii că nu le mai poate fi adversară în grupe, se dovedește astfel o formație destul de redutabilă, iar succesul de ieri a fost cumva anticipat de victoria dublă de la baraj contra Norvegiei, unde plecau de asemenea cu a doua șansă.

Debutul campionatului european, care a înfățișat unele momente de fotbal monoton, cât și slăbiciuni din partea unor echipe cu pretenții, evoluții șterse ale unor jucători de valoare incontestabilă, toate acestea par să  reabiliteze în sens pozitiv imaginea naționalei noastre. Echipa neînvinsă a României din preliminarii, criticată și chiar detestată la un moment dat, pare să fi reintrat în inimile fanilor după o înfrângere. Și asta pentru că lumea a văzut angajament din partea jucătorilor, nu am încercat să ucidem fotbalul, ne-am creat ocazii, am fost conduși, am revenit, dar până la urmă am plecat învinși. Finalul meciului cu Franței a scos însă la iveală și un scenariu care s-a mai derulat și la alte evenimente sportive unde au fost implicați românii și pe care suntem nevoiți să îl acceptăm, ca și când ar face parte din genetica noastră. De multe ori am spus o vorbă, că am jucat ca niciodată, dar că am pierdut ca întotdeauna.

Momentul Franța a devenit deja istorie, iar tricolorii se concentrează acum pe ultimele două meciuri din grupă, unde își propun să obțină măcar 4 puncte, ce pot asigura calificarea în fazele eliminatorii. Dorință ce se justifică de altfel, nu doar datorită atitudinii noastre din primul joc, ci încurajator este și nivelul la care se află viitoarele adversare în prezent. Elveția, echipă superioară nouă din punct de vedere valoric, dar net inferioară Franței, a arătat unele slăbiciuni și nesincronizări în primul meci, când a învins la limită o echipă a Albaniei ce a evoluat aproape un ceas cu un om în minus. De cealaltă parte, debutanții albanezi, deși au dovedit spirit de luptă și au fost aproape de egalare în ultimele minute ale partidei, dau impresia unei echipe rudimentare, cu mici excepții care se remarcă, pentru care Euro pare să fie o pălărie mult prea mare, dovedind într-un fel și contribuția importantă pe care a avut-o tribunalul la această calificare, după un meci câștigat la masa verde contra Serbiei. Însă toate aceste limitări ale Albaniei încep să vină de acum încolo în avantajul echipei noastre, chiar și în perspectiva unei confruntări teribile cu Franța, unde gazdele își doresc să îndrepte imaginea ștearsă din primul meci printr-un succes cât mai convingător.

România se pregătește și ea de confruntarea cu Elveția, la Paris, în meciul în care tricolorii promit victoria și unde nu mai concep un rezultat mai slab decât cel de egalitate. Dincolo de orice deznodământ al meciului, participarea la campionatul european trebuie savurată, nu doar pentru prezența la acest spectacol, dar și datorită faptului că măcar pentru două ore, începând astăzi cu ora 19, toate grijile cotidiene, legate de carieră, bani, politică sau alte domenii, vor fi în mare parte uitate și trecute pe un plan secund, iar atenția, inclusiv a celor care nu urmăresc fotbalul în mod obișnuit, se va îndrepta spre evoluția naționalei României.