Moșteniri săsești din zona Brașovului

În ținutul cunoscut odinioară sub numele de Țara Bârsei, există locuri care impresionează prin istorie și peisagistică. Brașovul, reședința județului omonim, se numără astăzi printre marile orașe ale României, fiind cea mai importantă așezare urbană situată în interiorul arcului carpatin românesc. Rareori auzim păreri negative despre Brașov, întrucât dacă nu reușește să te atragă ca întreg, impresii plăcute rămân de pe urma unei vizite în centrul istoric, unde se află Biserica Neagră, Piața Sfatului, Turnul Alb și multe alte obiective.

Brașovul este probabil orașul ardelenesc cu cea mai mare influență dinspre partea sudică a țării, fiind mai degrabă un punct de tranziție între provinciile istorice Valahia și Transilvania. Factorul istoric a contribuit din plin la evoluția orașului, fiind de altfel unul dintre motivele pentru care se obsevă un farmec aparte la acest oraș, care nu a beneficiat de un statut privilegiat și a trecut prin vremuri destul de vitregi, lucru sugerat și din nomenclatura de la începuturile anilor ‘50, când a purtat pentru câțiva ani numele de Orașul Stalin. Apropierea față de capitala României a constituit mai degrabă un dezavantaj în dezvoltarea acestuia. Anii comunismului au făcut ca acest oraș să se îndepărteze ușor de acea noțiune de Kronstadt (Brașov în limba germană – se traduce prin orașul coroanei) și să semene pe alocuri cu un București mai mic, adus la poalele munților. Cu toate acestea, Brașovul a reușit să își păstreze în bună măsură identitatea de oraș istoric, medieval, ce reușește să încânte privirile vizitatorilor.

Un subiect care mă pasionează de mai mult timp și care mă tenta la un moment dat să îl aleg ca temă de licență îl reprezintă cultura minorităților de aici, referindu-mă în fond la una singură, cea a sașilor transilvăneni. Acest grup minoritar, de origine germană, începea să se stabilească pe teritoriul Transilvaniei în secolele XII-XIII. Se spune că ar fi fost aduși de către regele Ungariei, cu ajutorul cărora putea controla și dezvolta regiunea. Cele mai însemnate colonizări au avut loc pe teritoriile de astăzi ale județelor Sibiu și Brașov, însă dovezi ale locuirii acestora s-au regăsit în aproape întreaga regiune transilvăneană. Sașii au avut un rol hotărâtor în evoluția locurilor unde s-au stabilit. Pe lângă acele case adunate specifice, cu porți de lemn înalte la intrare, care nu permit vederea spre interiorul curții, aceștia au ridicat și importante edificii, precum bisericile și cetățile fortificate. Arhitectura acestora este deosebită, cumva carecterizată prin simplitate, dat fiind că efectivul meșterilor care au contribuit la ridicarea lor era constituit în principal din țăranii locului, care dispuneau probabil și de resurse materiale limitate. Însă, în același timp, eficiența muncii trebuie să fi fost la un nivel foarte bun, deoarece la conservarea lor până astăzi a contribuit mai degrabă natura lor decât alte intervenții ulterioare, care nici nu au existat în unele localități. Acea alăturare contrastantă, dar foarte potrivită dintre albul zidurilor exterioare, acoperișurile de culoare cărămizie și decorul înverzit al unei după – amiezi de primăvară are parcă darul de a purta călătorul cu gândul spre acele vremuri îndepărtate, în care se desfășurau în interiorul cetății activități specifice epocii medievale. Sentimentul este întărit și mai mult de fizionomia fortificațiilor, prevăzute cu turnuri de apărare, ziduri de tragere și ascunzători, care îndeplineau în bună parte un singur rol, cel defensiv. Fără doar și poate, viețile celor din comunitate depindeau de modul în care cetatea putea îndeplini funcția de apărare, condiția fiind aceea de a rămâne intactă în urma unor atacuri sau asedii. Comunitatea săsească este poate minoritatea din România care a adus cele mai mari beneficii țării noastre, dar care, totodată, nu s-a bucurat de o prea mare toleranță. Numărul acestui grup s-a restrâns tot mai mult odată cu trecerea anilor. O mare parte s-a întors în Germania după cel de-al doilea război mondial, odată cu instaurarea regimului comunist în România. În această privință au avut de suferit și construcțiile lăsate în urmă, întrucât întreținerea bisericilor se făcea în principal din banii enoriașilor, care în momentul de față sunt tot mai reduși ca număr. Investițiile din partea autorităților se îndreaptă cu precădere spre obiectivele de interes național, precum fortificațiile de la Viscri sau Prejmer. În cele ce urmează, imaginile vorbesc de la sine, fiind evidentă diferența dintre obiective asemănătoare, o parte în care se investește și o alta care este lăsată în paragină.

Cetatea din Prejmer

La câțiva kilometri de Brașov, la ieșirea de pe drumul care duce spre Sfântu-Gheorghe, se află localitatea Prejmer. Aici se înalță cetatea cu zidurile cele mai puternic fortificate din ansamblul bisericilor de acest gen din Transilvania. Construcția datează de la sfârșitul secolului al XV-lea - început de secol XVI. În interiorul acesteia, se află peste 270 de camere de refugiu și provizii, așezate pe două până la patru nivele. A fost constant întreținută începând cu anul 1993, iar astăzi este un monument istoric aflat în patrimoniul mondial UNESCO.

Interiorul cetății Prejmer, cu acele camere de refugiu

Turnul bisericii evanghelice

Interiorul bisericii este apropiat de cel al unei biserici catolice, lipsit de picturi murale. Deși amenajarea este simplă, fără prea multe ornamente, aspectul arată o bună întreținere.

Orga

Altarul

Un element interesant prezent în bisericile evanghelice îl reprezintă acea tăbliță de lemn pe care apar niște cifre, care indică pagina și rândurile la care enoriașii trebuie să se ghideze pentru a citi sau recita în timpul slujbei.

La Prejmer există chiar și o cameră destinată școlii, în care nu lipsesc băncile, catedra, numărătoarea sau tabla

Atelier

Cadru din interiorul zidurilor cetății, prevăzute din aproape în aproape cu mici deschizături de unde se putea trage în atacatori.

Biserica fortificată din Ghimbav

La Ghimbav, localitate în imediata vecinătate estică a Brașovului, lucrurile se descriu în mod diferit. Poarta cetății era închisă în momentul când am ajuns, ulterior am fost întâmpinat de un bătrânel amabil, care a spus câte ceva interesant despre biserică și cetate.

Interiorul bisericii din Ghimbav surprinde prin prezența unor detalii, în anumite privințe creează o impresie mai plăcută decât la Prejmer. Frumusețea detaliilor arhitecturale este însă umbrită de starea de degradare în care se află pereții catedralei, unde și-au făcut loc crăpăturile și igrasia.

Crăpăturile de pe tavanul bisericii au apărut imediat după cutremurul din 1977, spuse bătrânul ghid.

Amvonul, locul de unde predică sau citește preotul în timpul slujbei

Dat fiind că numărul enoriașilor din Ghimbav este unul foarte redus, la câteva zeci de persoane, majoritatea la vârsta bătrâneții, s-a amenajat o anexă unde se pot desfășura slujbele. Rațiunile sunt de natură economică, în sensul că iarna este dificil să se asigure încălzirea întregii catedrale, ceea ce se face mai simplu și cu mai puține costuri când este vorba de o singură cameră

Ceva mai la nord, pe malul râului Olt, în localitatea Rotbav, aflasem în urmă cu ceva timp că turnul bisericii evanghelice s-a prăbușit. De asemenea, în urmă cu un an, pe lângă Miercurea Sibiului, în satul Dobârca, vedeam în treacăt o biserică de prin secolul al XIII-lea deja aflată în stare de ruină, fără să fie necesar ochiul unui specialist care să afirme că acea clădire s-ar putea dărâma dintr-un moment în altul. Din păcate, s-ar putea să rămână doar o chestiune de timp până când și alte catedrale, precum cea de la Ghimbav sau din alte locuri, vor împărtăși aceeași soartă crudă, în cazul în care nu se vor schimba în vreun fel lucrurile. Este o criză cu care se confruntă însă aproape o țară întreagă și care pare să nu țină cont de mediul urban/rural sau de regiune. Astfel de exemple se regăsesc și în capitală sau în mari orașe ale țării, unde monumente istorice, de mare valoare arhitecturală, au fost lăsate în voia sorții.