Turist străin în București

Contrar obiceiului, am să încep să vorbesc despre călătoria din Italia cu sfârşitul acesteia. În urmă cu o săptămână, mă întorceam în România, după un zbor lin şi o vacanță reuşită. Părăsisem de dimineaţă Milano, unde am avut şansa de a prinde pe tot parcursul şederii o vreme caldă, specifică sfârşitului de primăvară de la noi şi ajungeam la Bucureşti, într-o zi ca de noiembrie, ploioasă şi rece. Eram acum pe aeroportul din Otopeni, despre care am avut întotdeauna o părere bună, nu prea aglomerat, care oferă condiţii decente şi nicidecum nu se numără printre obiectivele care să ne facă ţara de ruşine, în ceea ce priveşte infrastructura. Cu toate acestea, în acea zi aveam timp să îi observ şi unele deficienţe. La Bergamo, după controlul paşaportului, îmi vedeam în scurt timp bagajul pe bandă, iar în 5 minute eram deja în drum spre Milano, pe când la noi a trebuit să aştept aproape 20 de minute pentru bagaj, pe o bandă unde se amestecau cu genţi venite de la Munchen şi Moscova. Este dificil de asemenea şi să te orientezi spre staţia de autobuz, unde nu există semne prea clare sau bine amplasate.

Cum nu era nimeni care să mă aştepte la aeroport, iar varianta taxiului până în oraş nu este o afacere prea bună pentru client, am urcat în autobuzul 783, care avea să mă lase la Piaţa Unirii. Era aproape de plecare şi doar două locuri mai rămăseseră libere, pe ultimul rând cu patru locuri din maşină. Ne-am aşezat pe acele locuri, deoarece ştiam că nu va ajunge prea repede la destinaţie, iar în faţa noastră stăteau doi cetăţeni ialieni, un bărbat şi o femeie, cuplu undeva la 30-35 de ani. Cum nu prea era spaţiu, bagajele le-am pus undeva mai în spate, la vedere, deoarece aceste autobuze expres sunt identice cu cele care transportă persoane în interiorul oraşului şi nu sunt prevăzute cu locuri la cală.

Deşi nu mă uitasem la ceas, aş spune că acea călătorie a durat mai mult de o oră, poate chiar undeva la o oră şi vreo 20 de minute. Suficient timp cât să determine omul să-şi găsească noi activităţi. Când eram pe la ieşirea din Otopeni, femeia italiancă din faţa mea, care până atunci vorbise de zor cu bărbatul de lângă, care era probabil soţul ei, a decis să mă roage să o ajut cu unele indicaţii. A deschis discuţia în limba engleză şi în felul acesta a continuat aproape întreg dialogul. Aveau nevoie să ajungă la Piaţa Universităţii. Ar fi vrut să îmi arate harta pe telefon, i-am spus că nu este nevoie, că o să le spun când trebuie să coboare. Se cunoştea faptul că nu veniseră prea bine documentaţi în România, întrucât se arătau foarte surprinşi de unul dintre aspectele vieţii cotidiene, cu care noi suntem obişnuiţi în capitală. A stat câteva momente pe gânduri şi apoi m-a întrebat:

-Tot timpul aveţi traficul ăsta? referindu-se la aglomeraţia de pe şosele.

-Da! În timpul săptămânii lucrătoare, este aglomerat aproape tot timpul. Vă vine sau nu să credeţi, sunt momente când poate fi chiar şi mai rău de atât. De altfel, se spune că este unul dintre cele mai aglomerate oraşe din Europa ca trafic rutier.

-Când este cel mai aglomerat? întrebându-mă, foarte interesată.

-Adesea pe la orele dimineţii, să zicem între 07 şi 08, dar şi după-amiaza, în jur de 17. Are legătură cu momentele în care oamenii pleacă şi se întorc de la locurile de muncă.

-Da, da, am înţeles!

Cumva mă deşteptasem şi eu după aceste întrebări sau mai corect spus conştientizam cât de bine mi-a prins concediul. Stresul cauzat de astfel de situaţii îl simţeam mult mai moderat. Acum, un blocaj în intersecţie reprezenta poate un prilej de a-mi reaminti cât de grandioasă şi însorită era Genova pe care o văzusem cu o zi în urmă. Şi într-adevăr, situaţiile aparent dificile rămân aceleaşi, numai felul în care noi le privim diferă. Era totuşi genul acela de zi în care nu îţi doreşti să fii ghid de ocazie pentru nişte străini care abia au aterizat în România, poate pentru prima oară. Dacă am putea vreodată să asociem apa cu mizeria, era exact acea imagine pe care o crease ploaia, ce încă nu se oprise, iar în denivelările asfaltului se formaseră acele ochiuri, în care apa bălteşte, cum spunem pe româneşte. Acest peisaj care nu ne face cinste era completat de prezenţa oamenilor în pelerine care încercau să măture apa care se strângea în apropierea staţiilor. La un moment dat, văd cum noile mele cunoştinţe din Italia încep să se arate mirate de un prim obiectiv notabil care se înfăţişează în Bucureşti. Eram în apropiere de Piaţa Presei Libere:

-Uite, Alessandro, ce clădire mare! Acolo e Parlamentul? uitându-se apoi la mine, pentru un răspuns.

-Nu, nu este Parlamentul! Acolo este Casa Scânteii.

-Este cumva o catedrală? mă întrebă pentru prima dată soţul ei, căruia acum îi ştiam numele.

-Este o clădire din perioada comunistă, era sediul ziarului Scânteia, ziarul de casă al partidului. E folosită și astăzi în același scop, sunt mai multe ziare care își au sediul aici. Este inspirată după modelul arhitectural al Universităţii Lomonosov din Moscova, iar dacă mergeţi în Polonia, la Varşovia, o să vedeţi şi acolo o clădire asemănătoare, Palatul Culturii.

-Da, interesant! Bănuiesc că Parlamentul este mai mare, nu? mă întrebă ea.

-Da, mult mai mare...

Mi se păruse inutil să le mai redau şi acele detalii legate de dimensiunile uriaşe ale Parlamentului, cunoscută drept cea mai grea clădire din lume şi a doua cea mai mare ca dimensiune după Pentagon. Astfel de lucruri ar putea impresiona copiii, însă în acel moment aveam în faţă doi interlocutori care, în ciuda întrebărilor uşor naive, chiar amuzante pe care mi le-au pus, mi se păreau nişte oameni educaţi şi de o bună condiţie socială.

-Ce ar fi interesant de văzut în Bucureşti? mă întrebă italianca, ceea ce mărturisesc că m-a făcut pentru scurt timp să nu am idee ce să îi recomand, uitându-mă îngândurat spre persoana care mă însoţise în vacanţă.

-Cât timp staţi aici?

-Mâine plecăm! răspuns care m-a nedumerit şi mai mult

-Aţi putea să mergeţi pe Calea Victoriei, acolo sunt câteva clădiri remarcabile de văzut. Ce este Via del Corso pentru Roma, aici la Bucureşti este Calea Victoriei.

-Si ce ar mai fi de vazut, Parlamentul?

-Da, puteţi vedea şi Parlamentul, căci este destul de aproape. Iar dacă sunteţi în căutare de restaurante, baruri sau cluburi, aţi putea să mergeţi în centrul istoric. Sunt mulţi oameni străini care trec pe acolo.

-Vom ţine cont de sfaturi, mulţumim!

-Siamo in arrivo! Prossima fermata Universita. (Ajungem! Următoarea staţie Universitate)

Amândoi s-au arătat încântaţi, chiar exaltaţi că le-am vorbit şi în italiană, probabil și un pic amuzați, gândindu-se că poate am înțeles tot ceea ce discutaseră între ei până atunci. Lucrurile însă nu stăteau așa, întrucât accentul lor era diferit de italiana standard. M-au întrebat dacă am stat în Italia şi le-am spus că româna şi italiana au multe similitudini şi că, în general, este uşor ca român să înveţi italiana. În plus, ultimele două vizite la Roma şi Milano m-au ajutat în acest sens. Ca să ajungă de la Piața Romană la Universitate, autobuzului i-au mai trebuit încă 10 minute, prilej cu care oaspeții nostri au mai făcut o remarcă privitoare la intensitatea traficului. Începusem să vorbim atât în italiană, cât și în engleză, o alternanță care mi s-a părut foarte interesantă și oarecum mai ușor de mânuit, ca și când ar fi fost două dialecte complementare. Ba chiar femeia avea idee și de unele cuvinte și expresii românești, precum “frumoasă”, „mulțumesc”, „bună ziua” sau „la mulți ani”. Pe partea stângă a bulevardului se afla Biserica Italiană, asupra căreia ochii lor deja se ațintiseră și le-am spus că ar putea să o viziteze. I-am întrebat care este impresia pe care o lasă Bucureștiul la prima vedere, înainte de a-l parcurge la pas. Erau și ei nehotărâți cum să își exprime părerea, în cele din urmă mi-a răspuns bărbatul:

-Este un oraș destul de gri.

-Vă referiți la clădiri? l-am întrebat. Nu seamănă cu ceea ce sunteți obișnuiți în Italia.

-Da, clădirile! Poate ar trebui mai multă culoare.

-Domină arhitectura din perioada comunistă, cu toate aceste blocuri de locuințe pe care le vedeți. Din păcate, foarte puține clădiri istorice s-au păstrat, iar majoritatea acestora nu sunt întreținute sau aflate în ruină.

Mi s-a părut un punct de vedere foarte interesant, poate și prin faptul că un singur cuvânt monosilabic, gri, a putut să capete un sens pătrunzător și să descrie destul de bine, până la urmă, situația. Cunoșteau câte ceva despre trecutul din estul Europei, mi-au pomenit și de Ceaușescu și de revoluție, lucruri pe care le-am confirmat. Ajungeam în cele din urmă la Universitate, unde ei urmau să coboare. Ne-am mulțumit reciproc pentru ceea ce discutasem pe drum și ne-am urat o zi cât mai plăcută. Este ceva ce experimentasem și în Italia, dar care depășise cu mult celelalte discuții, în sensul că nu a cuprins doar banalități și indicații de orientare, ci a reprezentat pe alocuri un moment în care s-au întâlnit două culturi diferite. Am jucat un rol de mediator, încercând să redau cât mai obiectiv aspectele unei vieți în capitala României. În speranța că ei au rămas cu o impresie bună în urma discuției, aș spune că este necesar să ne cunoaștem țara, întrucât imaginea pe care aceasta o oferă la prima vedere trecătorului străin poate fi una care să înșele.

Moșteniri săsești din zona Brașovului

În ținutul cunoscut odinioară sub numele de Țara Bârsei, există locuri care impresionează prin istorie și peisagistică. Brașovul, reședința județului omonim, se numără astăzi printre marile orașe ale României, fiind cea mai importantă așezare urbană situată în interiorul arcului carpatin românesc. Rareori auzim păreri negative despre Brașov, întrucât dacă nu reușește să te atragă ca întreg, impresii plăcute rămân de pe urma unei vizite în centrul istoric, unde se află Biserica Neagră, Piața Sfatului, Turnul Alb și multe alte obiective.

Brașovul este probabil orașul ardelenesc cu cea mai mare influență dinspre partea sudică a țării, fiind mai degrabă un punct de tranziție între provinciile istorice Valahia și Transilvania. Factorul istoric a contribuit din plin la evoluția orașului, fiind de altfel unul dintre motivele pentru care se obsevă un farmec aparte la acest oraș, care nu a beneficiat de un statut privilegiat și a trecut prin vremuri destul de vitregi, lucru sugerat și din nomenclatura de la începuturile anilor ‘50, când a purtat pentru câțiva ani numele de Orașul Stalin. Apropierea față de capitala României a constituit mai degrabă un dezavantaj în dezvoltarea acestuia. Anii comunismului au făcut ca acest oraș să se îndepărteze ușor de acea noțiune de Kronstadt (Brașov în limba germană – se traduce prin orașul coroanei) și să semene pe alocuri cu un București mai mic, adus la poalele munților. Cu toate acestea, Brașovul a reușit să își păstreze în bună măsură identitatea de oraș istoric, medieval, ce reușește să încânte privirile vizitatorilor.

Un subiect care mă pasionează de mai mult timp și care mă tenta la un moment dat să îl aleg ca temă de licență îl reprezintă cultura minorităților de aici, referindu-mă în fond la una singură, cea a sașilor transilvăneni. Acest grup minoritar, de origine germană, începea să se stabilească pe teritoriul Transilvaniei în secolele XII-XIII. Se spune că ar fi fost aduși de către regele Ungariei, cu ajutorul cărora putea controla și dezvolta regiunea. Cele mai însemnate colonizări au avut loc pe teritoriile de astăzi ale județelor Sibiu și Brașov, însă dovezi ale locuirii acestora s-au regăsit în aproape întreaga regiune transilvăneană. Sașii au avut un rol hotărâtor în evoluția locurilor unde s-au stabilit. Pe lângă acele case adunate specifice, cu porți de lemn înalte la intrare, care nu permit vederea spre interiorul curții, aceștia au ridicat și importante edificii, precum bisericile și cetățile fortificate. Arhitectura acestora este deosebită, cumva carecterizată prin simplitate, dat fiind că efectivul meșterilor care au contribuit la ridicarea lor era constituit în principal din țăranii locului, care dispuneau probabil și de resurse materiale limitate. Însă, în același timp, eficiența muncii trebuie să fi fost la un nivel foarte bun, deoarece la conservarea lor până astăzi a contribuit mai degrabă natura lor decât alte intervenții ulterioare, care nici nu au existat în unele localități. Acea alăturare contrastantă, dar foarte potrivită dintre albul zidurilor exterioare, acoperișurile de culoare cărămizie și decorul înverzit al unei după – amiezi de primăvară are parcă darul de a purta călătorul cu gândul spre acele vremuri îndepărtate, în care se desfășurau în interiorul cetății activități specifice epocii medievale. Sentimentul este întărit și mai mult de fizionomia fortificațiilor, prevăzute cu turnuri de apărare, ziduri de tragere și ascunzători, care îndeplineau în bună parte un singur rol, cel defensiv. Fără doar și poate, viețile celor din comunitate depindeau de modul în care cetatea putea îndeplini funcția de apărare, condiția fiind aceea de a rămâne intactă în urma unor atacuri sau asedii. Comunitatea săsească este poate minoritatea din România care a adus cele mai mari beneficii țării noastre, dar care, totodată, nu s-a bucurat de o prea mare toleranță. Numărul acestui grup s-a restrâns tot mai mult odată cu trecerea anilor. O mare parte s-a întors în Germania după cel de-al doilea război mondial, odată cu instaurarea regimului comunist în România. În această privință au avut de suferit și construcțiile lăsate în urmă, întrucât întreținerea bisericilor se făcea în principal din banii enoriașilor, care în momentul de față sunt tot mai reduși ca număr. Investițiile din partea autorităților se îndreaptă cu precădere spre obiectivele de interes național, precum fortificațiile de la Viscri sau Prejmer. În cele ce urmează, imaginile vorbesc de la sine, fiind evidentă diferența dintre obiective asemănătoare, o parte în care se investește și o alta care este lăsată în paragină.

Cetatea din Prejmer

La câțiva kilometri de Brașov, la ieșirea de pe drumul care duce spre Sfântu-Gheorghe, se află localitatea Prejmer. Aici se înalță cetatea cu zidurile cele mai puternic fortificate din ansamblul bisericilor de acest gen din Transilvania. Construcția datează de la sfârșitul secolului al XV-lea - început de secol XVI. În interiorul acesteia, se află peste 270 de camere de refugiu și provizii, așezate pe două până la patru nivele. A fost constant întreținută începând cu anul 1993, iar astăzi este un monument istoric aflat în patrimoniul mondial UNESCO.

Interiorul cetății Prejmer, cu acele camere de refugiu

Turnul bisericii evanghelice

Interiorul bisericii este apropiat de cel al unei biserici catolice, lipsit de picturi murale. Deși amenajarea este simplă, fără prea multe ornamente, aspectul arată o bună întreținere.

Orga

Altarul

Un element interesant prezent în bisericile evanghelice îl reprezintă acea tăbliță de lemn pe care apar niște cifre, care indică pagina și rândurile la care enoriașii trebuie să se ghideze pentru a citi sau recita în timpul slujbei.

La Prejmer există chiar și o cameră destinată școlii, în care nu lipsesc băncile, catedra, numărătoarea sau tabla

Atelier

Cadru din interiorul zidurilor cetății, prevăzute din aproape în aproape cu mici deschizături de unde se putea trage în atacatori.

Biserica fortificată din Ghimbav

La Ghimbav, localitate în imediata vecinătate estică a Brașovului, lucrurile se descriu în mod diferit. Poarta cetății era închisă în momentul când am ajuns, ulterior am fost întâmpinat de un bătrânel amabil, care a spus câte ceva interesant despre biserică și cetate.

Interiorul bisericii din Ghimbav surprinde prin prezența unor detalii, în anumite privințe creează o impresie mai plăcută decât la Prejmer. Frumusețea detaliilor arhitecturale este însă umbrită de starea de degradare în care se află pereții catedralei, unde și-au făcut loc crăpăturile și igrasia.

Crăpăturile de pe tavanul bisericii au apărut imediat după cutremurul din 1977, spuse bătrânul ghid.

Amvonul, locul de unde predică sau citește preotul în timpul slujbei

Dat fiind că numărul enoriașilor din Ghimbav este unul foarte redus, la câteva zeci de persoane, majoritatea la vârsta bătrâneții, s-a amenajat o anexă unde se pot desfășura slujbele. Rațiunile sunt de natură economică, în sensul că iarna este dificil să se asigure încălzirea întregii catedrale, ceea ce se face mai simplu și cu mai puține costuri când este vorba de o singură cameră

Ceva mai la nord, pe malul râului Olt, în localitatea Rotbav, aflasem în urmă cu ceva timp că turnul bisericii evanghelice s-a prăbușit. De asemenea, în urmă cu un an, pe lângă Miercurea Sibiului, în satul Dobârca, vedeam în treacăt o biserică de prin secolul al XIII-lea deja aflată în stare de ruină, fără să fie necesar ochiul unui specialist care să afirme că acea clădire s-ar putea dărâma dintr-un moment în altul. Din păcate, s-ar putea să rămână doar o chestiune de timp până când și alte catedrale, precum cea de la Ghimbav sau din alte locuri, vor împărtăși aceeași soartă crudă, în cazul în care nu se vor schimba în vreun fel lucrurile. Este o criză cu care se confruntă însă aproape o țară întreagă și care pare să nu țină cont de mediul urban/rural sau de regiune. Astfel de exemple se regăsesc și în capitală sau în mari orașe ale țării, unde monumente istorice, de mare valoare arhitecturală, au fost lăsate în voia sorții.