Autenticitatea satului românesc

Se spune că atunci când vrei să descoperi cu adevărat o țară, trebuie să te îndrepți spre zonele rurale. Cu toate că orașul atrage în general populația de la sate, prin confortul și condițiile superioare de trai, există numeroase așezări rurale, mai ales în România, care beneficiază de vizitatori. Românul s-a simțit întotdeauna strâns legat de lumea satului. Obiceiurile cu care acesta s-a deprins nu au putut fi eliminate în unele cazuri nici măcar odată cu sosirea la oraș, când a continuat să crească plante și animale în jurul blocurilor. Este de la sine înțeles faptul că toți ne-am născut, cel puțin indirect, la sat, dat fiind că acolo au trăit și au copilărit fie părinții, bunicii sau alte generații mai îndepărtate.

Satul românesc nu înseamnă doar ceea ce se învață la geografie în gimnaziu, drept o înșiruire de așezări, ce formează o vatră, organizată după o anumită tipologie (sate risipite, răsfirate, adunate) și locul unde se desfășoară activitățile, ce mai poartă și numele de moșie. Universul sătesc a fost observat și descris atât în poezie, cât și în proză, de mari scriitori ai literaturii române precum Eminescu, Alecsandri, Creangă, Rebreanu sau Slavici. Timpul accelerează aici mai anevoios ca la oraș și există chiar și în prezent destule comunități în România unde decorul pare să își fi păstrat o mare parte din elementele tradiționale.

În țara noastră se estimează că aproximativ 55% din populație trăiește în mediul urban. Dacă s-ar exclude numeroasele așezări urbane decretate, care au avansat în rang începând cu anul 2004, deși nu prezintă aspecte de orașe în adevăratul sens al cuvântului, probabil raportul rural – urban ar fi undeva spre egalitate sau poate că ar indica o țară predominant rurală. În orice caz, ponderea satelor rămâne la un procent important și trecând peste datele statistice, satul românesc într-adevăr oferă aspecte inedite și spectaculoase, cât și o mare varietate în ceea ce privește forma, activitățile, modul de organizare, structura etnică sau chiar și din punct de vedere al arhitecturii, prin orientarea, dispunerea sau materialele din care se construiesc casele. Dar poate că cea mai interesantă clasificare se face în funcție de localizare. România este o țară în care natura a fost mai mult decât generoasă, oferind pe o întindere de pământ relativ redusă, o multitudine de forme de relief, dispuse chiar proporțional, de la câmpii, dealuri și munți, fiecare din acestea ocupând o treime din teritoriu. De aici, a rezultat și complexitatea pe care o cunoaște viața satului românesc. Am încercat, în rândurile ce urmează, cu ajutorul unor exemple din realitate, să dezvolt patru aspecte care pot face o experiență din mediul rural să fie una deosebită.

Liniște

Lumea satului mi s-a înfățișat pentru prima dată într-o comună destul de izolată din Bărăgan, la câțiva kilometri de un drum județean care leagă Lehliu de Călărași. Atunci mi-am dat seama că viața la țară poate avea momente plăcute, indiferent de loc. Ai spune că un sat de câmpie, pe timp de vară, sub arșiță și uscăciune, unde trec săptămânile fără să cadă o picătură de ploaie, are numai condiții ostile de oferit pentru cei care provin de la oraș. Munca de dimineață la câmp și îngrijirea animalelor, cu tot ceea ce presupun acestea, sunt îndeletniciri principale pe care le au localnicii. În ciuda condițiilor neprielnice cu care se confruntă satele de la șes, cu praful și dezordinea rezultate în urma activităților, o comunitate de oameni onești și gospodari reprezintă un ingredient bun pentru a avea o comună curată, îngrijită. Ceea ce am considerat memorabil au fost momentele de după apusul soarelui, când noaptea scoate în evidență farmecul pe care îl poate avea viața la sat. O liniște a serii, care trezește însă mai multe simțuri, însoțită doar de sunetul greierilor, mireasma îmbietoare a florilor de tei și priveliștea asupra unui cer înstelat, așa cum se poate vedea numai la depărtare de orașe, în absența multor surse de lumină artificială. 

Stil de viață tradițional

Trecerea de la câmpie spre deal începe să ofere mai multe perspective pentru satul românesc. În Transilvania, am avut ocazia să vizitez și să aflu mai multe lucruri despre comuna Saschiz din județul Mureș, care a beneficiat de-a lungul timpului și de influența unei comunități săsești și a altor străini, ce au lăsat pentru astăzi drept moștenire niște edificii specifice, anume un turn cu ceas, o biserică evanghelică și o cetate țărănească, toate acestea oferindu-i acel aer medieval, care atrage turiști. Aceștia sunt interesați în mod special de obiceiurile și îndeletnicirile din zonă, dar și de flora și fauna din împrejurimile așezării. Ceea ce m-a surprins să aud într-o prezentare a fost faptul că dorința multor străini de a cunoaște experiența de viață tradițională în aceste locuri este atât de mare, încât nu se arată deranjați de confortul mai redus în ceea ce privește locuirea. Un asemenea exemplu, alături de cazul altui sat din apropiere, Viscri, mult mai cunoscut datorită vizitelor prințului Charles, spune multe lucruri despre potențialul turistic, cât și de frumusețea de care dau dovadă satele românești.

Comuna Saschiz, cadru cu biserica evanghelică, turnul cu ceas și cetatea 

Superstiții

Este subiectul care stârnește poate cel mai mare interes în legătură cu viața din mediul rural. Oricât de mare ar fi înclinația noastră pentru explicațiile logice ale fenomenelor, cu toții suntem uneori fascinați de poveștile care au rezultat din mintea oamenilor care au trăit în condiții de izolare. În județul Brașov, alături de cetatea Viscri, un alt punct de reper este satul Bran. L-am vizitat în repetate rânduri, în toate anotimpurile și de fiecare dată revin cu plăcere. Într-un cadru pitoresc, înconjurat de munții Bucegi și Piatra Craiului, Branul nu reprezintă atât de fidel imaginea satului tradițional românesc, întrucât a căpătat un iz destul de comercial odată cu trecerea anilor, cu elemente de modernitate, datorate în mare parte existenței castelului ce se înalță la orizont. Născut dintr-o invenție de factură irlandeză, mitul lui Dracula a dus la dezvoltarea unei afaceri de succes, grație creatorului Bram Stoker. Nu se poate neglija însă faptul că românii au dat și ei dovadă de imaginație în acest sens de-a lungul timpului, în cultura supranaturalului. Mărturisesc că o plimbare obișnuită de seară în acest ținut, dominat de prezența castelului, m-a dus deseori cu gândul la născocirile sătenilor din unele locuri uitate de lume, care cred în existența unor creaturi și spirite malefice, care spun că nu ar trebui să te afli la miezul nopții la o răscruce, mai ales în zilele nefaste de marți sau vineri, căci s-ar putea să te întâlnești cu necuratul, credința în semne prevestitoare, farmece, deochiuri, precum și în existența unor morți vii, denumiți în unele regiuni strigoi sau moroi. Fără îndoială, cum spuneam mai devreme despre timpul care parcă a stat în loc, referitor la viața autentică și tradițională a satului, același lucru se poate afirma și pentru latura superstițioasă a românului, pentru că sunt locuri în care încă mai există asemenea temeri, chiar și în zilele noastre. Și acestea reprezintă, la rândul lor, aspecte inedite ale universului sătesc. Însuși Jules Verne s-a inspirat din cele auzite despre legendele tărâmului transilvănean, când a scris “Castelul din Carpați”, romanul ce se încheie cu o morală, valabilă și astăzi. Se leagă de mentalitatea omului și spune că oricât de bine ai încerca să le demonstrezi cu ajutorul legilor fizicii sătenilor din comunitățile închise unele fenomene, obișnuiți cu propriile convingeri, ei vor continua mult timp să creadă că la mijloc se află influența unor făpturi diavolești și alte cauze spranaturale.

Castelul Bran

Detașare

Prin definiție, conceptul de sat a avut întotdeauna tendința de a se opune celui de oraș, prin activitățile sale agricole, predominanța construcțiilor individuale sau gradul mai redus al elementului de modernitate. Există însă locuri în care acest abis între urban și rural capătă proporții impresionante. România este o țară a contrastelor, din mai multe puncte de vedere, iar aici este posibil să parcurgi un drum de la agitația și viața tumultuoasă din București până la acele sate a căror întindere se sfârșește într-o fundătură, învecinându-se doar cu muntele. Cea mai mică unitate de la noi poartă denumirea de cătun, un sat cu foarte puțini locuitori, alcătuit doar din câteva gospodării răzlețe. În munții Apuseni, ele sunt cunoscute sub numele de crânguri. În astfel de locuri călătoream, în județul Alba, pe drumul ce face legătura dintre Zlatna și Geoagiu. În ciuda unui drum deloc ușor, sinuos și cu porțiuni denivelate, care se poate parcurge mai rapid dacă ocolești încă 40 de km prin Alba Iulia și Sebeș, recomand această experiență pentru frumusețea și sălbăticia peisajelor. Oamenii de aici duc o viață simplă, departe de zgomotul urban și au un accent destul de ciudat, pe care îl poți înțelege destul de greu. Trebuie ținut cont însă și de faptul că am vizitat poate partea mai dezvoltată din Țara Moților, ceva mai apropiată față de civilizație, care se învecinează cu Hunedoara. Adevăratele crânguri apar acolo unde Alba se apropie de județul Cluj, fiind locuri unde noțiunea de distanță față de așa zisa civilizație capătă altă însemnătate. Cert este că în niciun alt areal locuit din țară pe care l-am vizitat, nu am simțit pustietatea și depărtarea față de modernitate atât de evidentă ca aici. După privirile localnicilor îți dai seama că satele Cib și Glod, prin care am trecut, nu primesc prea des vizite străine, iar animalele domestice devin speriate și pornesc la fugă la apariția unui automobil. La ieșirea din sat, la o oprire preț de câteva minute, nu se mai zăresc călători, mașini, aproape că nu mai există mișcare, iar totul este dominat de către orchestra altor vietăți ce sălășluiesc în acest ținut idilic. Deși senzația reală cu greu se poate trasmite, am atașat mai jos fotografii din acest loc.

Cadre naturale din munții Apuseni

Sursă fotografie de copertă: Ion Motea

Fenomenul industrial în România - o altă abordare

Foarte rare au devenit astăzi asemenea privelişti, precum cea surprinsă în apropiere de Târgu Mureş, care aminteşte de trecut şi ce redă imaginea generală a unei ţări de dinainte de revoluţie, o Românie puternic industrializată, aşa cum era expusă şi pe vechile bancnote ce ilustrau pe verso activitatea de la combinatul siderurgic din Hunedoara.

De obicei, un spaţiu industrial nu oferă privitorului de rând o impresie notabilă , reprezentând doar o înşiruire de fabrici, furnale, depozite şi alte anexe. Trecem adeseori cu oarecare nepăsare pe lângă astfel de obiective, aruncând cel mult o scurtă privire asupra acestor fabrici devenite majoritatea ruine şi care, pe lângă faptul că ascund unele poveşti, acestea reuşeau să schimbe cursul evoluţiei istorice.

Ne cunoaştem istoria şi am învăţat din spusele bătrânilor şi din cărţi faptul că în urmă cu mai bine de 70 de ani, ţara noastră avea să treacă prin schimbări majore, urmând practic o nouă direcţie. Pe de o parte, era începutul unei perioade dificile, ce tindea spre crearea unei societăţi utopice şi care venea total în defavoarea omului, ca individ şi fiinţă liberă. Ororile pe care le năştea acest sistem care a rezistat până în 1989, cu scopul de a elimina intelectualitatea interbelică şi cei care se opuneau regimului, mai ales la începuturile sale, sunt deja cazuri foarte mediatizate în prezent, precum memorialul de la Sighetu Marmaţiei, închisoarea de la Aiud, fenomenul Piteşti sau lagărele de pe şantierul primei serii de lucrări de la Canalul Dunăre – Marea Neagră. A urmat apoi o perioadă caracterizată de sistematizări, demolări masive, ce a lăsat ca moştenire o arhitectură deloc estetică, cu omniprezentele blocuri colective, cât şi clădiri şi obiective care impresionează mai degrabă prin dimensiunile lor.

Cu asemenea conducători care păreau că reuşească să inverseze rolurile în societate şi să răstoarne o ţară, destul de bine orânduită până atunci, cu susul în jos, au existat şi influenţe benefice. Printre acestea s-a numărat industrializarea, proces care a transformat o ţară predominant agrară într-una industrială. A fost privit drept un fenomen forţat, pentru că avea să imite o primă revoluţie industrială, declanşată în urmă cu aproape două secole, în Europa de Vest.  În fapt, România nu a făcut decât să urmeze tendinţa dictată din partea influenţei şi care se manifesta la acel moment şi în alte naţiuni socialiste. S-a încercat şi s-a reuşit în bună măsură să se obţină cât mai mult cu putinţă dintr-un sector ce nu reprezenta neapărat un atuu pentru ţara noastră, anume industria. Agricultura a fost şi pare să rămână şi astăzi ramura economică cu cel mai mare potenţial, dar care a fost şi ea supusă unor grele încercări de-a lungul timpului.

Nu trebuie ascuns nici faptul că era industrială a cunoscut şi unele lacune, legate de criiteriile sale optime de localizare, care pe lângă privatizările şi interesele de după revoluţie sau de influenţa străină ce a îndemnat la închiderea unor fabrici pe motive de poluare şi tehnologie învechită, au contribuit şi aceşti factori. Astfel, au apărut industrii şi acolo unde condiţiile naturale erau potrivnice, unde accesibilitatea era redusă sau nu exista o bună piaţă de desfacere. Poate cel mai elocvent exemplu în acest sens este combinatul de aluminiu de la Slatina, care însă a rezistat, probabil şi datorită faptului că este singurul de acest gen din ţară. Materia primă, alumina, se producea în acele timpuri la Oradea şi Tulcea, puncte destul de îndepărtate de centrul unde se realiza produsul finit, situat pe râul Olt, ce nu are statut de cale fluvială navigabilă. Pe lângă unele poziţionări eronate, această politică industrială a încurajat şi monospecializările, dezvoltând oraşe în care predomina o singură ramură, fără a exista un plan secund în cazul în care activitatea de bază ar fi fost afectată. Ceea ce s-a şi întâmplat, asistând în prezent la oraşe întregi care s-au prăbuşit odată cu încetarea exploatării, cele mai defavorizate în această privinţă fiind aşezările urbane de pe Valea Jiului şi din Munţii Banatului şi Apuseni.

În sens pozitiv, se poate afirma că industria a scris istorie în felul ei şi a reprezentat acel element fără de care cursul şi evoluţia lucrurilor ar fi fost altfel. Mulţi din generaţia tânără n-ar mai fi existat astăzi, cel puţin nu sub forma actuală, dacă părinţii şi bunicii nu s-ar fi strămutat şi nu şi-ar fi legat destinele chiar în locurile unde se ridicaseră şi fabricile. Reprezintă un aspect al identităţii, oricât am renega aceste embleme ale comunismului, ele fac parte din istoria noastră, sunt cumva moştenite în codul genetic, iar vorba înţeleaptă românească spune că omul trebuie să accepte şi să nu îi fie vreodată ruşine de locul din care provine, oricât de cenuşii ar fi nuanţele acestuia. La modul concret, industrializarea a reprezentat o treaptă a evoluţiei, mai ales pentru oraşele mici, transformate în scurt timp din sate înapoiate, unde încă se mai căra apa cu sacaua, în aşezări populate, cu locuinţe şi mijloace de petrecere a timpului liber, precum parcuri, săli, stadioane, restaurante, cinematografe. Are o anumită însemnătate chiar şi pentru cei care nu au prins în totalitate sau deloc era industrială, care nu au putut vedea dezvoltarea oraşelor până la apogeu sub impulsul industriei, dar care observă în prezent decăderea acestora odată cu dispariţia ei.

Şi într-adevăr, dintre toate lucrurile pe care le-a ridicat comunismul, acest subiect legat de industrie a devenit cel mai sensibil în rândul populaţiei, iar aici nu sunt incluşi doar acei nostalgici ai vremurilor, cât şi cei care arată repulsie faţă de vechiul regim. Se observă şi în modul în care televiziunea dezbate această problemă, deplângând soarta unor fabrici şi oraşe. Pe lângă faptul că asigura traiul locuitorilor şi conferea o anumită stabilitate, fabrica avea şi rolul de a-i învăţa pe oameni să cunoască respectul pentru o muncă echitabilă, în care ştiai că ai şanse să fii răsplătit pe măsura efortului. Astăzi, a mai rămas doar numele acestora şi amintirea unor vremuri apuse, marcate de rămăşiţele unor coloşi industriali, lăsaţi de izbelişte, pentru care trecerea anilor devine tot mai necruţătoare.

Fostul combinat siderurgic SIDERCA Călărași (www.wikimapia.org)

 Fostul combinat de prelucrare a minereurilor neferoase AMPELUM Zlatna (arhivă personală)

Întreprinderea de Mașini și Utilaje Medgidia (arhivă personală)