"Numele trandafirului", mai întâi cartea, apoi filmul - partea I

O tehnică prin care se sporește strălucirea oricărui lucru este alăturarea față de alt element ce nu se ridică la înălțimea acestuia. Aș putea spune că este valabil și în cazul cărții "Numele trandafirului", în comparație cu filmul omonim. Am aflat din partea multor persoane că au vizionat filmul, încât nu au mai simțit nevoia să deschidă și cartea. Însă nu toate filmele realizate după opere literare sunt precum "Moromeții", după Marin Preda sau "Moara cu Noroc" a lui Ioan Slavici, care acoperă în bună parte întâmplările importante din cărți, iar vizionarea acestora pot determina un elev de clasa a XII-a să se simtă suficient de pregătit pentru bacalaureatul la română.

"The Name of the Rose", apărut șase ani mai târziu după carte, în anul 1986, s-a bucurat de un mare succes. Personal, consider că meritul i s-a datorat în mare măsură actorului scoțian Sean Connery, care joacă rolul personajului principal, Guglielmo. Ați văzut sau veți vedea că are o interpretare de excepție pe tot parcursul filmului și mărturisesc că exact sub înfățișarea sa mi-l imaginam pe adevăratul Guglielmo, în timp ce citeam cartea. Calificativul filmului, acordat de către specialiști, este deasupra mediei, însă cred că acesta ar fi putut primi și mai multe aprecieri dacă nu s-ar fi aflat în umbra creației literare. În ceea ce privește acțiunea, filmul nu reușește să suprindă numeroase întâmplări semnificative din roman (cumva de înțeles, având în vedere complexitatea cărții), iar unele fapte și destine ale personajelor din roman fie lipsesc, ori apar schimbate, ceea ce m-a nemulțumit poate cel mai mult cu privire la film. Vă sfătuiesc să vizionați filmul întotdeauna după citirea cărții, promițând că cei care faceți această alegere vă veți ferici că ați cunoscut atât de multe fapte inedite din carte, ce nu au reușit să fie redate pe ecran. Aceasta este părerea mea și pentru a o face cât mai plauzibilă, vă voi oferi câteva argumente în rândurile ce urmează.

Am scris în articolul precedent mici detalii în legătură cu acțiunea din roman. Seria neajunsurilor de care dă dovadă filmul începe încă din primele minute. Lipsește un moment pe care îl consider de mare importanță, la sosirea celor doi protagoniști, Guglielmo și Adso, la abație. Anume episodul cu falnicul cal al abatelui, Brunello, care fugise de puțin timp, iar grăjdarii se aflau în căutarea lui. Sunt clipele în care Guglielmo își arată din start marea sa capacitate de deducție, demonstrând că este omul potrivit pentru deslușirea misterului care a adus necazul de la abație. Acesta îi spune chelarului că animalul nu poate fi prea departe și că este suficient de inteligent încât să nu se aventureze pe stâncile primejdioase. Mai mult de atât, reușește să deducă foarte precis înfățișarea calului: "Ei, haide, a spus Guglielmo, e clar că-l căutaţi pe Brunello, calul preferat al Abatelui, cel mai bun alergător de galop din grajdul dumneavoastră, cu părul negru, înalt de cinci picioare, cu coadă bogată, cu copită mică şi rotundă, dar cu un galop foarte regulat; cap mic, urechi ascuţite, dar ochi mari". După câteva minute, după ce Guglielmo le spune în ce direcție trebuie să se fi îndreptat, calul este recuperat de către oameni. Toți se arată mirați, împreună cu Adso, și sunt de-a dreptul șocați când Guglielmo le spune că vede pentru prima dată acest cal. După aceea, îi vorbește discipolului său despre universul grăitor, care oferă întotdeauna explicații și că lumea este precum o carte deschisă, că observase înainte de intrarea în abație urme de copite pe zăpada încă proaspătă și că unul dintre tufișurile de mure încă mai păstra fire de păr negru.

  

Momentul în care cei doi se întâlnesc cu abatele Abbone, cât și cauza deplasării, sunt diferite. În carte, scopul este precis. Guglielmo, care fusese în trecut inchizitor în unele procese, recunoscut pentru iscusința sa, dar cu o inimă dreaptă, înclinată spre a recunoaște adevărul, ce nu își avea locul în această meserie macabră, a fost nevoit să părăsească slujba Inchiziției. Este special desemnat de abate să cerceteze crima și să rezolve misterul. În film, Guglielmo apare într-o simplă vizită la mănăstire și descoperă de unul singur ceea ce se ascundea, dintr-o imprudență a abatelui. Apare și o scenă în care abatele, bibliotecarul Malachia și Jorge din Burgos discută să păstreze secretul. Prin urmare, vizita lui Guglielmo la abație nu este întâmplătoare, scopul fiind clar, cel precizat mai sus, și mai mult decât atât, să reușească să elucideze cazul înainte de sosirea unei delegații pontificale de la Avignon, care ar fi putut să afle ce se petrece în interior, iar prestigiul abației ar fi fost pătat.

Scena din film în care Abbone îi spune lui Guglielmo despre necazul de la abație

Unele personaje din carte lipsesc în film, precum Bencio din Uppsala, sticlarul Nicola, dar mai ales un personaj pe care îl văd esențial, anume Alinardo da Grottaferrata, călugăr italian, cel mai bătrân din abație în acel moment . În film, realitatea din carte este deformată, întrucât personalitatea lui Alinardo, prin gesturi și comportament, este adăugată unui alt personaj, fratele Ubertino da Casale, un vechi prieten al lui Guglielmo, pe care îl va revedea odată sosit la abație.  La un moment dat în roman (ceea ce nu se precizează în film), se dezvăluie unele evenimente din trecutul abației și vom afla că în istoria schimburilor de putere ce au avut loc în aceasta existau mari semne de întrebare. Actualul abate, Abbone, era primul conducător al mănăstirii care nu urcase în rang în mod treptat, ca toți ceilalți predecesori ai săi. Aici prin tradiție, bibliotecarul urma să ajungă mai apoi abate, ceea ce nu fusese Abbone înainte de a veni la conducere. Existau povești care circulau între călugări, însă nimeni nu știa ce se întâmplase în urmă cu vreo 50 de ani. Se vorbea că fostul abate a dispărut într-o zi și nu s-a mai întors, că fostul bibliotecar nu ar fi dorit să devină abate, iar Abbone a ajuns aici (nemeritat, cum considerau mulți călugări) pentru că era de familie nobilă și pentru că avusese meritul de a ajuta la transportul trupului Sfântului Toma de Aquino, după moartea acestuia. Se mai spunea că Alinardo, foarte înzestrat în acele vremuri tulburi, ar fi sperat să ajungă bibliotecar, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată, caz în care am fi vorbit probabil despre el ca abate în momentul prezent din acțiunea cărții.

Romanul însă îl surprinde pe Alinardo, după cum spuneam, la o vârstă foarte înaintată, cu o minte tot mai lipsită de luciditate, care suferea de demență. Revenind la elementele de semiotică pe care le propune Umberto Eco, pentru Alinardo toate aceste crime ce au loc la abație arată o clară semnificație. Reușește să prevadă modul în care vor fi uciși ceilalți călugări și crede că toate aceste întâmplări anunță sosirea Antichristului în lume. Se referă la Biblie, mai precis la versetele Apocalipsei, la cele șapte trâmbițe pe care îngerii le sună, prevestind evenimentul. Și într-adevăr, modul în care sunt găsite victimele indică o asemănare cu felul în care moartea sosește prin aceste trâmbițe. Până și raționalul Guglielmo începe să ia în seamă ceea ce vorbește bătrânul om nebun, ajungând să creadă că făptașul comite crimele ca după cartea Apocalipsei. Lucru care se va dovedi fals, asemănarea cu ceea ce apare în Biblie fiind doar o chestiune de întâmplare, însă acest raționament greșit îi va conduce în final, pe cei doi eroi, la rezolvarea misterului și la descoperirea criminalului.

Nu îmi voi permite să abordez astăzi subiectul legăturii dintre întâmplările de la abație și motivele de factură biblică, pe care Eco le prezintă într-un mod aparte, aș zice cu precizia unui ceasornicar sau a unui șlefuitor de diamante, care te face într-adevăr să crezi că toate crimele sunt rodul unei minți diabolice care izbutește să le ducă la îndeplinire întocmai după cum inspiră cartea. Cu siguranță, aceste episoade vor merita însă menționate cu altă ocazie.

Aici se încheie prima parte a analizei comparative dintre carte și film, pentru ca volumul de informații acumulate să nu devină prea apăsător și să puteți asimila mai ușor ceea ce s-a scris până în momentul de față. Veți putea vedea continuarea de astăzi în următorul articol din seria "Numele trandafirului".

Albert Camus sau definiția nonconformismului în literatură

              După ce am început activitatea mea cu un articol despre societatea medievală, așa cum reiese din opera lui Umberto Eco, "Numele trandafirului", astăzi deschid un nou subiect, prezentând aspecte inedite din creația lui Albert Camus (1913-1960), scriitor și filosof francez ce s-a remarcat în secolul trecut, fiind laureat al premiului Nobel pentru literatură în anul 1957.

            Voi alege să discut pe baza primului său roman, "L'Étranger" (Străinul), apărut în anul 1942, declarat de către publicația Le Monde cea mai bună carte a secolului al XX-lea. Aceasta prezintă povestea unui cetățean franco-algerian, pe nume Meursault, care locuiește în Alger. 

              Acțiunea începe cu citirea unei telegrame, ce îi aduce la cunoștință moartea mamei sale. Imediat după aflarea veștii, pleacă spre azilul de bătrâni, din altă localitate, unde urmau să aibă loc funerariile și unde a sa mamă își petrecuse ultimii trei ani din viață. La înmormântare, cât și în evenimentele ce vor urma după acest moment, Meursault dă dovadă de insensibilitate. Refuză să vadă chipul mamei sale pentru ultima oară, nu ține minte nici măcar vârsta pe care o avea aceasta atunci când este întrebat și, deși gânditor dacă se pot cuveni asemenea gesturi de față cu ceilalți oameni prezenți, alege să bea o cafea și să își aprindă o țigară. Acest comportament al său, al unui om care este incapabil să simtă vreo emoție sau remușcare, este treptat judecat de către societate și se va dovedi, în final, fatal.

              Întors acasă, seria gesturilor neconvenționale continuă. El o reîntâlnește pe Marie Cardona, o fostă colegă de birou, care îi plăcuse în trecut și cu care merge să înoate, vizionează un film și în scurt timp, se implică într-o relație cu aceasta. De asemenea, acceptă invitația la un pahar de vin din partea unui vecin, Raymond. Acesta îi cere ajutorul într-o chestiune ce viza răzbunarea pe amanta sa, o tânără maură, rugându-l pe Meursault să scrie pentru el o scrisoare adresată acesteia. Scopul scrisorii urmărea ca femeia să se întoarcă la Raymond, pentru ca acesta să o umilească și să o părăsească definitiv. Ceea ce se și întâmplă, numai că situația degenerează, femeia îl atacă pe Raymond, iar acesta ripostează violent, lovind-o. Din nou, Meursault acceptă să facă sperjur, declarându-se ca martor pentru nevinovăția prietenului său. Meursault nu face toate aceste gesturi din răutate sau din anumite interese ce le urmărește, ci pur și simplu se află într-o stare de pasivitate totală față de ceea ce îl înconjoară, un fel de letargie, răspunzând adesea: "Fie, dacă tu vrei, mie îmi este totuna". În fond, nici măcar nu îl consideră pe Raymond un prieten, cum nici pentru Marie nu împărtășește sentimente reciproce de iubire. Partenera sa îl întreabă într-o zi dacă ar vrea să se căsătorească cu ea, iar el declară că îi este indiferent și că o pot face oricând dacă ea chiar își dorește acest lucru.

            Conflictul dintre Raymond și fosta sa amantă nu are să se încheie, întrucât în ajutorul femeii de origine arabă vor sări frații acesteia. Astfel, într-o dimineață în care Meursault, Marie și Raymond decid să meargă pe plajă, constată că sunt urmăriți în mai multe rânduri de către niște bărbați arabi, iar punctul culminant devine momentul din jurul orei prânzului, în care Meursault îl ucide pe unul dintre arabi, împușcându-l de cinci ori. Până nici această crimă nu va reuși să îl scoată din starea specifică de indiferență, motivându-și gestul printr-o explicație simplă, dar bizară, aceea că era deranjat de căldura înăbușitoare și de lumina de afară, care probabil l-au făcut să apese pe trăgaciul armei.

            Cea de-a doua parte a romanului îl surprinde pe Meursault aflat în închisoare, situație cu care se obișnuiește ușor. Îl plictisesc foarte mult întrebările procurorilor, strădaniile avocatului, alegând de fiecare dată sinceritatea și descriind cu nepăsare toate detaliile crimei și momentele premergătoare acesteia. Ei refuză să creadă că Meursault a acționat din inconștiență. Căutând să îl contrazică pe acesta, așa zișii anchetatori inventează o legătură între comportamentul său de după moartea mamei sale și uciderea arabului. Atenția va fi total abătută de la cazul principal, ei fiind mai degrabă revoltați de faptul că a dat dovadă de insensibilitate, că nu a plans, cum ar trebui să facă fiecare om, că nu a dorit să o mai vadă, neștiința în privința vârstei sale și, mai mult, pentru că s-a implicat într-o relație  a doua zi, că a fost să se amuze la cinematograf, pe plajă, baia cu o femeie, cât și de ajutorul pe care i l-a dat unui om de o "moralitate dubioasă", cum îl numea pe Raymond, pentru a o persecuta pe amanta acestuia. În urma acestei intervenții, sentința lui Meursault este pronunțată, el fiind declarat un monstru, care comite fapte condamnabile și pentru care nu simte niciun regret, iar prin  urmare, un asemenea om trebuie să fie eliminat din societate, la moarte prin decapitare. Acest lucru avea să se întâmple într-o piață publică din orașul Alger, în numele poporului francez. 

           Interesant în acest final al cărții este faptul că Meursault trăiește o revelație și prezintă unele semne de regret că va avea să moară. Îi apar în minte unele lucrări ce s-au scris despre evadări și pe care niciodată nu avusese curiozitatea de a le consulta. Începe să simtă, deși poate mai mult dintr-o nevoie fizică, și lipsa iubitei sale, Marie. Mai mult de atât, în timpul procesului, un simplu zgomot auzit din afara clădirii are puterea de a-l face să se gândească la cum arăta viața lui înainte de a fi privat de libertate, căreia reușește să îi atribuie prin descriere și anumite nuanțe pozitive. El va avea o primă și ultimă ieșire nervoasă în fața preotului care îl vizitează, declarându-și frustrarea pe care o simte față de lipsa de sens a existenței sale și absurditatea condiției umane.

             Prezentarea acestui rezumat mai extins, însoțită pe alocuri și de explicații, am văzut-o necesară pentru a contura cât mai bine personajul principal, Meursalt, care la prima vedere ar putea părea o prezență insipidă. Străinul poate fi o carte care atrage cu precădere oameni apropiați ca temperament cu protagonistul, în vreme ce unele suflete mai sensibile , ar putea să simtă repulsie și dezgust față de atitudinea lui Meursault. Consider că nu ar trebui să stabilim ca puncte de plecare aceste concepții, deoarece pasivitatea, plictiseala, detașarea și insensibilitatea lui Meursault reprezintă doar niște instrumente folosite de Camus, menite să ofere lumii un mesaj cât mai puternic și pătrunzător.

                Ideea de la care pornește romanul se justifică cel mai bine în explicația pe care a oferit-o însuși Camus cu privire la creația sa: "În societate, fiecare om ce nu plânge la înmormântarea mamei sale riscă să fie condamnat la moarte". Întruchipează în Mersault individul diferit, a cărui gândire nu este în concordanță cu regulile și principiile impuse de către societate. În roman, aflăm din partea protagonistului că își iubea mama, dar faptul că nu s-a arătat îndurerat în fața celorlalți nu ar fi trebuit să reprezinte nimic. Este un mod subtil și necruțător în același timp,  prin care se evidențiază repercursiunile pe care le poate avea nonconformismul personajului. În general, cum bine putem observa și în vremurile noastre, oamenii au tendința de a cataloga și de a judeca, pornind de la cele mai mărunte gesturi, atitudini și alegeri, considerate nepotrivite în anumite contexte. 

                 Cu atât mai bine ar trebui să fie înțeleasă opera lui Albert Camus de către noi, cei din societatea românească, unde obișnuința de "a arăta cu degetul" în diferite părți și de a fi constant interesați să aflăm cu ce se ocupă ceilalți oameni, sunt deprinderi care poate aici își fac simțită prezența mai mult decât în alte comunități cunoscute de către noi.

           

Numele trandafirului, capodopera scriitorului Umberto Eco

    

            Decizia de a scoate din raftul bibliotecii “Numele trandafirului” mi-a aparținut înainte ca marele maestru italian Umberto Eco să se stingă din viață. Pot spune astăzi că este una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit, de unde vine și dorința de a debuta în propria-mi inițiativă cu acest binecunoscut roman, la mai bine de o lună de când omenirea a mai pierdut o mare personalitate.

           Romanul, publicat în anul 1980, este unul deosebit de complex, ce abordează teme istorice, religioase, filosofice, fiind puternic influențat atât de motive biblice, cât și de elemente ce țin de domeniul științific. Recunoscut drept un semiotician, Eco se bazează foarte mult pe studiul semnelor. În această privință, Numele trandafirului poate fi considerat deopotrivă un roman istoric, politic, psihologic, dar și un roman de moravuri, ce redă obiceiurile unei societăți medievale. Nu l-aș putea numi un roman polițist, întrucât vorbim de vremuri mult prea timpurii în care se petrece acțiunea (secolul al XIV-lea), iar pe de altă parte, ideea de la care pornește romanul este mult mai cuprinzătoare și nu ține strict de rezolvarea unui caz.

             Este necesar să precizez elemente ce țin de desfășurarea acțiunii, deoarece printre cititorii mei, cărora mă adresez, se vor număra și cei care încă nu cunosc cartea. Nu voi insista prea mult în detalii din firul narațiunii, întrucât au fost făcute numeroase recenzii la acest roman, pe care le puteți consulta oricând, de altfel destul de bine realizate. Nu îmi doresc pe această cale să repet ceea ce am văzut, ci mai degrabă să reflectez asupra unor teme ale romanului, să îmi exprim impresiile și punctele de vedere, în încercarea de a vă îndemna, să începeți să citiți Numele trandafirului, cei care nu ați mai făcut-o până acum, iar ceilalți, poate să parcurgeți cu zâmbetul pe buze rândurile ce au să se desfășoare mai jos. Sau există și posibilitatea de a nu fi de acord cu ceea ce scriu, de ce nu. Cum spune și un citat din roman: „Pentru orice problemă complicată există o soluţie simplă - şi aceea greşită”.

            Acțiunea romanului se petrece în secolul al XIV-lea, în jurul anului 1327 (se observă un prim element de semiotică, suma cifrelor acestui an fiind 13, ceea ce prevestește evenimentele nefaste ce vor avea loc), într-o abație izolată din nordul Italiei, ce aparținea de ordinul benedictin. Un călugăr franciscan de origine britanică, Guglielmo (William din Baskerville), ce va deveni personaj principal, sosește în acest loc, alături de tânărul său ucenic, Adso din Melk, la chemarea abatelui, cu scopul de a elucida o posibilă crimă ce se petrecuse în interiorul mănăstirii cu o zi înainte. Procesul se va dovedi complicat, întrucât fiecare zi ce va urma va aduce moartea altor călugări, uciși în mod misterios. Mai mult decât atât, accesul în biblioteca abației, una dintre cele mai mari din Europa acelor vremuri, va fi restricționat, acolo având permisiunea doar abatele, bibliotecarul și ajutorul acestuia. Cu toate acestea, Guglielmo încalcă interdicția și ei vor intra în bibliotecă, pe care o vor descoperi ca fiind un labirint, prevăzut cu obstacole și mecanisme de apărare, cu camerele și volumele organizate după configurația hărții lumii, loc care de altfel va reprezenta și cheia deslușirii tuturor misterelor. Cred că această descriere succintă este suficientă pentru a stârni interesul față de carte, fără a răpi din farmecul lucrurilor ce le veți descoperi de unii singuri, citind-o.

            Fără doar și poate, cartea „Numele trandafirului” este o capodoperă a literaturii universale, și probabil că în nicio altă creație realizată de Umberto Eco, geniul acestuia nu își face la fel de mult simțită prezența ca aici. Pentru izbutirea acestui roman, a fost necesară punerea cap la cap a unor informații din domenii variate, precum tratate și cronici de istorie, de politică, de filosofie, cât și cărți religioase și de istorie a religiilor, de medicină, de arhitectură, construcții sau caligrafie. Astfel, autorul reușește să contureze viața din acea epocă, caracterizată printr-o instabilitate politică, dar și la nivel religios, ce coincide cu perioada în care reședința papală a fost mutată de la Roma la Avignon. Discutăm de timpurile în care Europa Apuseană se confruntă cu tirania Inchiziției, care lupta împotriva sectelor religioase considerate eretice și care avea să aplice tortura și să ardă pe rug foarte multe suflete, în acele secole tumultuoase ale perioadei medievale. În acest fel se prezenta societatea acelor vremuri, așa cum reiese și din carte, o lume în care se încadrau ca obiceiuri cotidiene discuțiile, cât și credința în magie, farmece, vrăjitorie, morți-vii, chiar și în animale fantastice. Aflat în biblioteca abației, Adso găsește o carte despre unicorni și îl întreabă nedumerit pe maestrul său: „— Dar de ce au pus printre lucrurile false şi o carte cu unicornul?  Dar unicornul este o minciună? Este un animal foarte plăcut şi deosebit de simbolic.”, ceea ce indică faptul că oamenii din ținutul din care venea Adso credeau în existența acestui animal. Guglielmo, care se va dovedi tipul de om rațional pe tot parcursul acțiunii, ce nu crede în ceea ce nu a văzut și care caută mereu să găsească explicații logice pentru fapte și întâmplări, îi răspunde tânărului: „— Aşa se spune, Adso. Dar mulţi socotesc că este o născocire din paginile basmelor”. Un alt exemplu este vasiliscul, șarpele despre care se spunea că trebuie să te ferești din calea ochilor acestuia, pentru că ar putea ucide numai cu privirea, de care tot Adso aude într-o discuție cu un călugăr.

          Deosebit de interesante sunt discuțiile din laborator dintre Guglielmo și Severino, părintele erborist, care era un soi de doctor în abație. Aici aflăm despre întrebuințările și efectele pe care le pot avea plantele asupra oamenilor. Se vorbește despre importanța cantităților consumate, evidențiindu-se faptul că există o limită foarte sensibilă între leac și otravă.

            Pentru autenticitatea romanului, Eco introduce în acțiunea sa unele personaje reale, care au fost contemporane acelor vremuri, precum Ubertino da Casale sau Michele da Cesena. William Ockham, despre care adesea amintește Guglielmo, a existat, precum și filosoful Roger Bacon (Ruggiero Bacone, în italiană), căruia protagonistul îi împărtășește ideile și concepțiile.  De asemenea, personaje reale au fost și Bernardo Gui, temutul inchizitor francez sau oamenii fondatori ai mișcărilor eretice, precum Gherardo Segarelli și, mai cu seamă, Fra Dolcino, căruia îi sunt dedicate multe pagini din roman, fiind descris în mare parte în termeni duri și peiorativi de către majoritatea călugărilor abației și de către inchizitori. Acest caz al lui Fra Dolcino, nume menționat destul de rar în scrierile din limba română, este un amănunt pe care nu ai cum să nu îl remarci în momentul în care citești romanul, îl simți prezent pretutindeni, parcă ar domni deasupra abației, aducător de necazuri. Acest sentiment este generat de faptul că Dolcino, care fusese cu câțiva ani în urmă prins și ucis de către inchizitori, este personajul absent din roman în jurul căruia se concentrează aproape întreaga aversiune, simpla pronunțare a numelui său consemnând un teribil păcat. Probabil numele acestuia va mai apărea cu ocazia unui alt articol pe care îl voi scrie și în care veți vedea, că treptat, odată cu trecerea secolelor, imaginea lui Fra Dolcino avea să fie reevaluată în sens pozitiv.

          Constat acum, spre bucuria mea, după zecile de minute ce au trecut, de când mă aflam cu foaia albă în față, că ideile și cuvintele au venit necontenit (și multe încă ar putea să mai vină), încât simt nevoia să închei aici pe ziua de azi, fără să exagerez cu cantitatea materialului scris, cumva asemenea felului în care gândește erboristul despre plantele sale. Și eu doresc ca lecturarea acestor rânduri să fi fost mai degrabă un leac...

            Următorul articol din seria Numele trandafirului, pe care îl voi publica, va cuprinde o analiză personală ceva mai detaliată a unor momente semnificative din roman. 

Un început de drum

           Poate că într-adevăr primăvara este un moment al anului ce îndeamnă la schimbare, la nou, la renaștere. Altfel nu îmi dau seama de ce această inițiativă vine chiar astăzi, ci nu în urmă cu două luni sau vara trecută. Și totul începe de la fereastra locuinței mele. Văd o zi de toamnă și au trecut numai cinci nopți de la ultima seară cu fulgi de nea. Sunt geograf de specialitate și până acum, discuțiile purtate cu ceilalți în legătură cu alternanța zilelor și a nopților, a anotimpurilor, circulația maselor de aer și alte subiecte de specialitate, le-am abordat ca atare: mișcare de rotație, de revoluție, nebulozitate, nori alcătuiți din cristale de gheață și vapori de apă, ce pot genera precipitații.

            Numai că astăzi, privind cerul, observ că îmi este indusă o stare diferită. Norii mă duc acum cu gândul mai degrabă la figuri umane, mișcarea vizibilă a acestora reușește să îmi declanșeze un șir de amintiri, ce alternează, între bine și rău, între necazuri și bucurii. Urmărind și mai bine văzduhul, mi se redau trăsături omenești, sentimente diferite îmi sunt expuse, precum iubirea, ura, invidia, gelozia, lăcomia, tristețea, indiferența, fericirea, ipocrizia. Și parcă toată această derulare  mă face să simt o ușoară stare de repulsie față de vremea de afară, față de acest anotimp care parcă încearcă să se prefacă. Curioasă asemănare, între fenomene ale naturii și firea umană. Ar mai fi multe de spus despre starea pe care o aveam în această după-amiază, dar cred că mai multe descrieri nu și-ar avea rostul. Cine știe, poate că am descoperit un mecanism de acționare a memoriei care l-ar fi făcut invidios și pe Marcel Proust, însă acum scopul meu este acela de a vă face să înțelegeți ce caut eu pe acest blog și ce așteptări ar trebui să aveți de la Claudiu Năstase.

            Întotdeauna am știut că sunt o fire contemplativă, dar parcă niciodată nu mai lăsasem reveria să pătrundă nestingherit în încăperea mea, ca acum câteva ore în urmă.  mi s-a mai spus că sunt visător, că privesc cu oarecare detașare chestiuni din viața de zi cu zi, că am un alt stil, poate neconvențional, de a privi problemele considerate, de către societate, esențiale. Felul meu de a fi m-a îndemnat să vreau să cunosc cât mai mult. Mi-a plăcut să citesc și încă este una dintre activitățile obișnuite, ce mă ajută în permanență să dobândesc lucruri care se dovedesc utile. Simt că am început puțin cam dramatic descrierea mea și cred că ar trebui să schimb puțin tonul, din teama de a nu vă face pe cei care încă nu mă cunoașteți să credeți că mi-am petrecut cei 23 de ani într-o bibliotecă. Am știut ce înseamnă joaca și copilăria lipsită de griji, am lăsat mai mereu timp să urmăresc un meci de fotbal, să ies prin oraș noaptea, să îmi mai las mintea purtată de valul adolescent și să gust din plin petrecerile și practicile din timpul facultății. Și încă mă mai aflu la vârsta tinereții. Adevărul ar trebui să fie mereu calea cea mai bună și suntem oameni, deci inevitabil avem slăbiciuni și greșim, iar cunoașterea poate implica și aspecte negative.

            Cred că ar trebui să trec la subiect, întrucât observ modul în care încep să apară rânduri peste rânduri, iar mie nu mi-a plăcut niciodată să creez cantitate, mereu am căutat să îmi îmbunătățesc randamentul, încercând să ofer lumii un mesaj cât mai pătrunzător, de calitate, fără detalii de prisos. E o adevarată dramă cu care se confruntă unii oameni învățați, aceea de a nu reuși să expună corespunzător ceea ce gândesc, apărută poate din tentația de a da cât mai mult cu putință, neglijând astfel ceea ce cititorii sau ascultătorii au ca așteptări. Neplăcerea unei astfel de situații constă în două elemente: primul dintre acestea se va afla mereu sub semnul neclarității, pentru că publicul nu va știi într-adevăr de ceea ce ești capabil,  în numeroase cazuri fiind vorba despre o capacitate mai mare, care însă nu este valorificată prin discurs, iar cel de-al doilea element este destul de clar, pentru ei vei rămâne omul care i-a plictisit și care i-a făcut să se piardă în detalii. Țin să precizez că domeniile cărora voi urma să dedic conținutul acestui blog nu sunt chiar prietenoase, fiind în sine subiecte ce par predispuse la atragerea monotoniei, în cazul în care nu reușești să meșterești unele cuvinte și moduri de exprimare, care să le facă atractive. Sunt preocupări ce nu prea mai beneficiază de atenție în vremurile noastre, mai ales în rândul tinerilor. Într-o lume în care există atât de multe moduri de a-ți petrece timpul liber, din ce în ce mai puțin tentantă devine ideea de a citi o carte, de a vizita un muzeu, o galerie de artă, de a merge la teatru, de a fi interesați de cultură în general. Totuși, în ultimul timp, mai observ uneori, fie la metrou, prin parcuri sau în alte locuri, oameni care citesc cărți, semn că această situație s-ar putea afla în curs de ameliorare. Poate că se va ajunge într-o zi la un stadiu în care nu vom mai permite ca tehnologia să ne ocupe cea mai mare parte din timpul liber. Firește, am vorbit doar de unul dintre factori. Există, din păcate, și oameni pentru care citirea unei cărți nu depinde de alegerea lor, oameni care se nasc fără să aibă acces la educație. Pentru aceștia, de departe cel mai important aspect este traiul de pe o zi pe alta.

             Această pagină se adresează atât publicului avizat și pasionat de ceea se va scrie aici, cât și celor care doresc să fie inițiați pe această cale. De asemenea, nu cred că problematicile abordate vor ridica mari restricții de vârstă, cu precizarea că mi-ar plăcea ca impactul major al activității mele să fie îndreptat spre grupul tinerilor, în special cei din licee și facultăți, tineri care încă nu au ajuns la vârsta pe care o am eu. Firește, orice om, indiferent de vârstă, care urmărește și ia în considerare ceea ce se scrie, reprezintă un câștig. În articolele mele, voi aborda teme legate de literatură, despre cărți și autori ce consider că ne pot influența ca oameni. Cred că pe acest domeniu se va concentra o bună parte din activitatea mea. Intenționez să mai scriu câte ceva și despre artă, filosofie, pictură.  De asemenea, cum îmi doresc să rămân fidel și vocației mele, pentru care mi-am sacrificat mai mult decât cei trei ani și jumătate petrecuți la facultate, voi mai include și scrieri despre civilizații, despre oameni și regiuni,  inspirate din călătoriile pe le-am avut atât în țară, cât și în străinătate și din cele pe care urmează să le fac, poate chiar și din spațiile în care nu voi ajunge în viitorul apropriat, bazându-mă doar pe cunoștințele acumulate de-a lungul timpului din cărți și atlase.

           Și acum aveți dreptul să îmi puneți o întrebare normală: De ce, care este importanța? Răspunsul vine de la lumea care ne înconjoară, de la toate grijile și neplăcerile pe care le viața de zi cu zi le poate provoca, de la locul de muncă, școală, televizor, politică, bani, educație, sănătate, muzică, rețele de socializare, până la relația cu alți oameni. Astfel, cărțile nu se dovedesc utile doar pentru a-ți îmbogăți vocabularul și pentru a înlesni ușurința exprimării și a scrierii, ci reprezintă chiar un remediu, o detașare față de ceea ce poate fi mai mult sau mai puțin abject. Fără îndoială, se întâmplă ca societatea să ne ofere mostre din așa ceva, iar aici vă las pe fiecare să decideți dacă forma potrivită a adverbului în acest context este "uneori" sau "deseori". În final, totul se poate reduce la educație. Un om educat, cu un anumit bagaj de cultură, devine mai puternic în gândire, este mai greu de controlat, știe să facă mai bine diferența între bine și rău, util și inutil, adevăr și fals.

            Vă urez bun venit pe pagina mea și nu pot decât să sper, că ceea ce voi scrie de acum încolo, va fi cel puțin la nivelul așteptărilor pe care le aveți în acest moment.