Pe coasta Mediteranei, în apropiere de Roma, se află
lacul Albano. Mi-am adus imediat aminte de ultima clasă liceală, când acest
nume mi se înfățișa mie și altor elevi care se pregăteau de olimpiada de
geografie. În cărțile și manualele de specialitate, cel puțin o pagină era
dedicată lacurilor din Europa. Italia prezenta în acest fel o particularitate,
în sensul că existau trei mari lacuri de origine glaciară, în partea sa de nord
(Como, Garda, Maggiore), în timp ce în partea centrală, în jurul capitalei, se
regăseau alte trei importante lacuri vulcanice (Albano, Bracciano, Bolsena). Nu
de puține ori s-a întâmplat ca geografia să fie privită, oarecum pe nedrept, ca
o știință strict descriptivă, din pricina multor denumiri, care sunt asimilate
deseori aproape în mod involuntar. Este mai mult de atât, iar complexitatea ei
se dovedește prin aprofundare. Inevitabil însă, în natura umană este prezentă
și această caracteristică de a memora informații, până și cele mai exacte
științe necesitând o formă de memorare, luând drept exemplu reținerea unor
formule matematice sau fizice. Revenind la idee, chiar și o simplă denumire,
însoțită de imaginea vizuală a lacului, poate declanșa amintiri. În general,
conștiința oamenilor asupra trecutului este una destul de puternică, iar de obicei tendința este aceea
de a spori și amplifica unele trăiri, odată cu trecerea timpului. Deseori auzim
cum se spune că vechile generații au avut o copilărie mai fericită, mai simplă și
mai puțin agitată față de copiii din ziua de azi, se ajunge apoi la o vârstă
când nu se mai urmează tendințele de actualitate, ci acelea care erau populare
la o anumită vreme și, în fine, despre întâmplările din trecutul îndepărtat se
vorbește de obicei cu o înflăcărare mult mai mare față de ceea ce a avut loc ieri
sau astăzi. Și în cazul de față, aș
putea spune că momentul în care citeam în urmă cu mai mulți ani numele lacului
într-o carte, cu mult timp înainte de a-l vedea în realitate, face cumva parte dintr-o
perioadă romantică în perspectiva drumului pe care l-am parcurs și care
continuă și acum, în numele geografiei.
Lacul Albano, vedere spre Castel Gandolfo
Poate că nimic nu este mai schimbător în timp ca
natura. Aflat pe malul lacului, stai și observi decorul, dominat de o stare de
acalmie și echilibru, albastrul apei, vegetația bogată, acele ambarcațiuni care
par minuscule și lente când le vezi din depărtare, cât și așezările umane,
alcătuite preponderent din piatră și care se încadrează perfect în acest
peisaj. Tendința aceasta spre static oferă prea puține indicii în legătură cu
vremurile sale îndepărtate. Geneza sa ne-a arătat faptul că acest loc unde
oamenii își găsesc astăzi liniștea interioară și echilibrul psihic, aducea în
trecut mai degrabă cu o imagine desprinsă din infern, cu o intensă activitate
vulcanică, ce oferea doar condiții potrivnice pentru dezvoltarea formelor de
viață. Este unul dintre paradoxurile pe care le afișează natura, o forță care,
în ciuda descoperirilor, tehnologiei și ingeniozității oamenilor, mai are
foarte mult până să fie cunoscută pe deplin.
Marea Mediterană, văzută de lângă lac
Aflat pe șoseaua care înconjoară lacul, se întâmplă
să ai parte de o priveliște care nu o vezi foarte des. Pe lângă panorama asupra
întregului crater vulcanic, invadat de ape, se oferă o perspectivă până la aproape
30 km depărtare, unde se distinge linia țărmului vestic italienesc, de unde
începe Marea Tireniană. Să te afli lângă un lac și să vezi în depărtare marea,
e într-adevăr impresionant, mai ales când este completată de o propagare difuză a luminii solare. Călătorul care se oprește să admire această imagine
de ansamblu, nu ratează de obicei un mic popas, pentru a degusta o specialitate
locală, ce se numește porchetta, o carne slabă, provenită de obiceii de la
purceii de lapte, aromată cu diverse mirodenii și deosebit de bună la gust.
Originea exactă a acestei rețete este încă incertă, întrucât nu doar comunitatea din
jurul lacului Albano, cât și cele din alte regiuni din Italia, își revendică
meritul de a fi descoperit-o.
Lacul Albano
Un ultim punct de referință îl reprezintă localitatea
Castelgandolfo, unde se află reședința de vară a Papei. Nicidecum nu a fost întâmplătoare această alegere, întrucât oferă cea mai frumoasă priveliște asupra
lacului. Localitatea este de mici dimensiuni, printre elementele care se
remarcă fiind castelul Papei, piața din fața acestuia, biserica și o alee de promenadă.
În restaurante, cât și la diferitele magazine de suveniruri, lucrurile par să
se vândă mai scump și decât la Roma. La finalul șederii, privind către lac și spre casele așezate pe malul acestuia, te simți într-adevăr învăluit de acea
atmosferă tipic italienească. Deși încă nu a venit ora mesei, iar multe din
acele locuri sunt încă libere, un simplu exercițiu de gândire poate să îți
redea o imagine a unor oameni care stau la terase, înconjurați de flori și
ornamente, luându-și porția de espresso sau prosecco sau așteptând să li se
servească înainte de paste acele aperitive care par antagonice și bizare din
punct de vedere culinar, cel puțin pentru adepții bucătăriei mioritice, precum
o comandă de prosciutto e melone, ceea ce ar însemna mai pe românește, carne de
porc și pepene galben, în aceeași farfurie.
